de spaţiu. S-a dat cu un pas înapoi, călcând drept pe piciorul doamnei din spatele lui. Cred că i-a fracturat toate degetele. Apoi a declarat că piesa în sine nu-i o capodoperă, dar că soţii Lunt sunt, bineînţeles, nişte îngeri, îngeri. Mama lui! Îngeri, să mor de râs. Pe urmă, a început să discute cu Sally despre o grămadă de cunoştinţe comune. A fost cea mai insipidă, cea mai snoabă conversaţie din câte am auzit vreodată. Se gândeau cât puteau de repede la câte o localitate, apoi se străduiau să găsească câte un cunoscut care stătea acolo şi îi pomeneau numele. La sfârşitul antractului, mi se făcuse de-a dreptul greaţă. Zău că da. La următorul antract, au continuat discuţia lor tâmpită şi politicoasă. Pomeneau de alte locuri şi de alţi oameni. Dar cel mai groaznic era că nemernicul avea o voce pretenţioasă, aristocratică, tipic Ivy League, o voce din acelea obosite, de snob. Suna ca o voce de fată. În plus, măgarul a încercat, fără măcar să clipească, să se bage pe fir. Când am ieşit de la teatru, am crezut chiar c-o să fie atât de neruşinat încât să se urce cu noi în taxi, fiindcă s-a ţinut de noi, pe jos, până la al doilea colţ. Pe urmă însă, ne-a spus că trebuie să se întâlnească cu nişte tipi la un cocktail. Îi şi vedeam pe toţi cu vestele lor cadrilate stând într-un bar, criticând spectacole, cărţi şi femei, cu vocile lor obosite, de snobi. Când văd ţipi d-ăştia, mi se face rău.

  Când, după ce l-am ascultat pe măgarul acela ipocrit de la Andover vreo zece ceasuri, ne-am urcat în sfârşit în taxi, începusem s-o urăsc pe Sally. Eram hotărât s-o duc acasă şi gata. Zău că da – dar deodată mi-a zis:

  — Am o idee minunată!

  Întotdeauna avea idei minunate.

  — Ascultă, la ce oră trebuie să fii la masă? Te grăbeşti tare? Te aşteaptă la o oră precisă?

  — Pe mine? nu. Am timp destul, i-am răspuns.

  Mamă, niciodată n-am grăit un adevăr mai mare.

  — Da' de ce?

  — Hai să mergem să patinăm la Radio City!

  Astea-s ideile ei minunate.

  — Să patinăm la Radio City? Acum?

  — Numai o oră, o oră jumătate. Nu vrei? Dacă nu vrei…

  — N-am spus că nu vreau. Dacă vrei tu, singur că mergem.

  — Adevărat? Să nu spui numai aşa, dacă nu vrei, că mie mi-e totuna.

  Se şi vedea că-i era totuna.

  — Poţi închiria nişte fustuliţe de patinaj o frumuseţe, mi-a spus ea. Jeannette Cultz a închiriat una săptămâna trecută.

  Va să zică, d-asta era aşa înnebunită să meargă la patinaj. Murea să se îmbrace într-o fustuliţă d-alea care abia dacă-ţi acoperă fundul.

  Aşa că ne-am dus, şi după ce ne-au dat patinele, i-au dat lui Sally o rochiţă albastră în care putea să-şi rotească fundul cât voia. Totuşi, trebuie să recunosc că-i stătea bine. Grozav de bine. Şi să nu credeţi că nu-şi dădea seama. Mergea mereu înaintea mea ca să văd ce fund simpatic are. Şi trebuie să recunosc că era simpatic.

  Partea nostimă e că noi doi patinam cel mai prost de pe toată pista aceea nenorocită, şi când spun cel mai prost aşa e! Şi, slavă Domnului, erau destui neştiutori pe acolo. Gleznele lui Sally se îndoiau atât de tare, încât aproape ajungeau să atingă gheaţa. Asta îi dădea un aspect foarte idiot şi, în plus, cred c-o şi dureau îngrozitor picioarele. Ale mele mă dureau de-mi venea să urlu. Cred că arătam amândoi superb. Şi, în plus, mai erau şi cel puţin 200 de gură-cască, care n-aveau nimic mai bun de făcut decât să stea şi să se uite la oameni cum cad grămadă.

  În cele din urmă i-am spus:

  — Nu vrei să intrăm şi să bem ceva?

  — Asta-i cea mai bună idee din câte ai avut azi! mi-a răspuns.

  Era moartă de durere. Fusese un calvar. Zău că mi-a părut rău de ea.

  Ne-am scos patinele alea nenorocite şi am intrat în bar, unde puteai să stai în ciorapi, să bei şi să-i priveşti pe cei care patinau. Ne-am aşezat. Sally şi-a scos mănuşile, şi eu i-am dat o ţigară. Nu părea prea fericită. Când a venit chelnerul, am comandat o coca-cola pentru ea – că nu bea alcool – şi un whisky cu sifon pentru mine, dar măgarul n-a vrut să-mi dea whisky, aşa c-am băut şi eu tot coca-cola. Apoi am început să aprind chibrit după chibrit. Aşa fac eu când sunt într-o anumită stare de spirit. Las chibritul să ardă până-mi ajunge flacăra la deget, apoi îl arunc în scrumieră. E un tic nervos.

  Deodată, aşa din senin, Sally m-a întrebat:

  — Ascultă, vreau să ştiu precis, vii sau nu vii să mă ajuţi să împodobesc pomul în seara de ajun? Trebuie să ştiu.

  Era încă enervată din cauză că o duruseră gleznele când patinase.

  — Păi nu ţi-am scris c-o să viu? M-ai întrebat de vreo douăzeci de ori. Sigur c-o să viu.

  — Trebuie să ştiu, mi-a zis.

  Şi începu să-i treacă în revistă pe toţi cei care erau în bar.

  Brusc, am renunţat să mai aprind chibrituri şi m-am aplecat peste masă, apropiindu-mă de ea. Voiam să-i spun nişte lucruri.

  — Ascultă, Sally!

  — Ce e? m-a întrebat.

  Se uita la o fată din partea cealaltă a barului.

  — Ţi s-a întâmplat vreodată să te saturi de toţi şi de toate? am întrebat-o. Adică ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi fie teamă că totul se duce naibii dacă nu faci ceva? Adică ţie îţi place şcoala?

  — Mă plictiseşte îngrozitor!

  — Bine, dar nu ţi-e silă de ea? Ştiu că-i plicticoasă, dar vreau să ştiu dacă ţi-e silă de ea.

  — Nu pot să spun că mi-e chiar silă. Oricum, trebuie să…