class="p1">  — Mie mi-e silă. Mamă, ce silă mi-e! i-am spus. Dar nu mi-e silă numai de şcoală. Mi-e silă de tot. De viaţa din New York şi de tot. De taxiuri, de autobuzele care circulă pe Madison Avenue, cu taxatorii şi lumea care urlă la tine să cobori prin spate. Mi-e silă să fiu prezentat unor papiţoi care spun de soţii Lunt că-s îngeri. Mi-e silă să mă plimb în sus şi-n jos cu ascensorul, când de fapt vreau să ies în stradă. Mi-e silă de probele fără sfârşit, când îmi fac pantaloni la Brooks, şi de oamenii care…

  — Te rog să nu mai ţipi, mi-a spus Sally, ceea ce era foarte nostim, fiindcă nu ţipam deloc.

  — Uite, să luăm de exemplu maşinile, i-am zis, cu o voce foarte scăzută. Majoritatea oamenilor se prăpădesc după maşini. Fac drame dacă maşina lor are cea mai mică zgârietură şi vorbesc mereu de cât consumă la suta de mile, şi, cum îşi cumpără o maşină nouă, încep să se şi gândească să o schimbe cu un tip şi mai nou. Mie nu-mi plac nici măcar maşinile vechi, Adică nu mă interesează. Aş prefera de o mie de ori să am un păcătos de cal. Caii, cel puţin, au ceva uman! Cu un cal, poţi să… ce naiba…

  — Să mor dacă înţeleg despre ce vorbeşti, m-a întrerupt Sally. Sari de la una la…

  — Vrei să-ţi spun ceva? Dacă n-ai fi fost tu, poate că nu m-aş fi aflat acum la New York, aici. Dacă n-ai fi fost tu, m-aş fi aflat undeva la mama dracului. În fundul pădurii sau într-alt loc. De fapt, am rămas aici numai din pricina ta.

  — Eşti drăguţ, mi-a zis.

  Dar se vedea cât de colo că ţine neapărat să schimbe subiectul.

  — Aş vrea să văd ce-ai face dac-ai învăţa la o şcoală de băieţi. Ar trebui să încerci odată, i-am spus. Mişună tot soiul de ipocriţi cu pretenţii, care nu fac altceva decât să-nveţe cât trebuie ca să ajungă destul de deştepţi într-o zi, să fie în stare să-şi cumpere un păcătos de „Cadillac”. Şi trebuie mereu să laşi impresia că te interesează grozav dacă echipa de fotbal a şcolii câştigă sau pierde. Şi, în fond, singurul lucru pe care-l faci e să discuţi toată ziua despre fete, despre alcool şi despre amor, şi toţi se susţin unii pe alţii şi formează o gaşcă păcătoasă şi împuţită. Cei din echipa de baschet au gaşca lor, catolicii au gaşca ior, blestemaţii ăia de intelectuali o au pe a lor, cei care joacă bridge, pe a lor. Până şi abonaţii de la clubul acela nenorocit care se cheamă „Cea mai bună carte a lunii” au gaşca lor. Şi dacă-ncerci să ai o discuţie mai inteligentă cu ei…

  — Ia ascultă, mă opri Sally. Sunt mulţi băieţi care profită de pe urma şcolii mult mai mult decât atât.

  — Sunt de acord. Unii da. Dar, pentru mine şcoala e ce ţi-am spus. Înţelegi? Asta voiam să-ţi explic. Asta-i exact ce voiam să-ţi explic, i-am zis. Eu nu trag nici un fel de foloase din nimic. Nu sunt în stare. Sunt într-o formă proastă, împuţită.

  — Să ştii că eşti.

  Şi, deodată, mi-a venit o idee.

  — Ascultă, i-am spus. Am o idee. Ce-ar fi să ieşim naibii de aici? Uite la ce m-am gândit. Cunosc un tip din Greenwich Village care ne poate împrumuta maşina lui pentru vreo două săptămâni. Am fost colegi de şcoală şi-mi mai datorează şi acum zece dolari. Uite ce putem face. Mâine dimineaţă facem o excursie în Massachusetts şi în Vermont şi prin împrejurimi. E nemaipomenit de frumos acolo, zău că da.

  Mă înfierbântasem îngrozitor şi, cu cât mă gândeam mai tare la asta, cu atât mă înfierbântam mai rău. Am întins mâna şi am apucat mâna lui Sally. Tâmpit mai eram!

  — Vorbesc serios, am continuat. Am vreo sută optzeci de dolari la bancă. Pot să-i scot mâine dimineaţă când se deschide, şi pe urmă mă duc să iau maşina de la tipul de care-ţi spuneam. Vorbesc serios. Am putea să stăm la cabanele alea turistice pe care le găseşti la tot pasul pe şosea. Am sta acolo cât ne-ar ţine banii. Pe urmă, după ce ne-ar lăsa banii, aş putea să găsesc ceva de lucru şi am putea să locuim undeva, pe marginea unui pârâu şi aşa mai departe şi mai târziu ne-am căsători, sau aşa ceva. Iarna aş tăia singur lemnele de care am avea nevoie şi tot. Zău! Am putea s-o ducem minunat! Ce spui? Hai, zău! Ce părere ai? Pleci cu mine? Te rog!

  — Nu se face un lucru ca ăsta, mi-a zis Sally.

  Părea îngrozitor de furioasă.

  — De ce nu? De ce naiba nu se face?

  — Te rog să nu mai ţipi la mine.

  Vorbea aiurea, fiindcă nici măcar nu ţipam la ea.

  — De ce nu se poate? Spune, de ce?

  — Fiindcă nu se poate, d-asta! În primul rând pentru că, de fapt, suntem nişte copii! Şi te-ai gândit măcar o clipă ce faci dacă nu găseşti o slujbă când ne lasă banii? Am muri de foame. Toată povestea-i atât de absurdă, încât nici măcar…

  — Nu-i adevărat, nu-i absurdă. Găsesc eu de lucru. N-avea nici o grijă. Nu-i nevoie să-ţi faci griji. Ce te-a apucat? Nu vrei să mergi cu mine? Dacă nu vrei, spune.

  — Nu-i vorba de asta. Nu-i deloc vorba de asta, mi-a explicat Sally.

  Într-un fel, începusem s-o urăsc.

  — O s-avem timp, slavă Domnului, să facem lucrurile astea – toate lucrurile astea. Vreau să spun după ce termini şcoala şi aşa mai departe şi daca ne căsătorim şi tot restul… or să fie mii de locuri minunate pe care să le vizităm. Tu nu faci decât să…

  — Nu, n-or să fie mii de locuri minunate, nici