(Din „La question israelite en Roumanie” par A. D. Xenopol, studiu apărut în „La renaissance latine”, Rue Boissy-d’Anglas 25, Paris, 1902, pag. 17)

  GREVA GENERALĂ A STUDENŢIMII CONTINUĂ.

  După Paşti lupta reîncepe.

  Pe frontul L. A. N. C., profesorul Cuza continuă acţiunea prin presă, iar noi ceilalţi ne ocupăm de organizare. Începe seria întrunirilor prin oraşe şi sate.

  Pe frontul studenţesc, modificarea art. 7 din Constituţie aduce schimbări. Conducătorii de la Bucureşti şi Cluj, care crezuseră că până la capăt o mişcare studenţească va putea convinge guvernul să recunoască cererile drepte ale studenţimii, văzând că acesta nu numai că nu recunoaşte nimic, dar că acordă drepturi politice jidanilor, se descurajează amărâţi şi încep să fluture tot mai mult ideea capitulării.

  La Cluj, chiar preşedintele convoacă o adunare unde susţine teza intrării la cursuri. Masa studenţească respinge propunerea şi declară că ea luptă pentru onoare şi că lupta va trebui dusă până la limita cea de pe urmă a rezistenţei. Susţinătorii acestei teze sunt: Ion Moţa, Corneliu Georgescu, Isac Mocanu, împreună cu tot grupul nostru.

  Alexa îşi dă demisia şi este ales în locul lui preşedinte al centrului studenţesc „Petru Maior”, Ion Moţa cu un comitet nou.

  Asaltul guvernului pentru a determina pe studenţi să intre la cursuri cade şi de astă dată, dar cu sacrificarea conducătorilor. Ion Moţa şi încă şase sunt eliminaţi pentru totdeauna din toate universităţile pentru ţinuta lor dârză.

  La Bucureşti, un grup în frunte cu Simionescu şi Dănulescu, începe să ia locul conducerii din ce în ce mai nehotărâte şi mai slabe. Nici aici guvernul nu reuşeşte să deschidă cursurile după Paşti.

  IUNIE 1923

  Au trecut încă două luni de rezistenţă eroică, de mizerie, de presiuni. Studenţimea era epuizată. La Bucureşti se fixează deschiderea Universităţii în vederea examenelor, fie chiar numai pentru studenţii jidani şi pentru renegaţi. În ziua deschiderii, în Universitate se introduce armata. Slabele ciocniri din faţa Universităţii nu mai pot determina închiderea acesteia.

  Planul guvernului era să le deschidă pe rând, lăsând Iaşiul la urmă şi punându-l în faţa a trei universităţi deschise. Peste o săptămână, la Cluj, şi încă peste câteva zile la Cemăuţi, universităţile se deschid cu armata, în aceleaşi condiţii ca la Bucureşti. Peste o altă săptămână venea şi ceasul greu al Iaşiului, care, izolat prin măsurile guvernului, rămăsese singur cu puterile mult scăzute.

  În ajunul deschiderii, ştiind că a doua zi dimineaţa armata va intra în Universitate, am făcut planul de a o ocupa noi, în timpul nopţii.

  De cu ziuă, am trimis un student de încredere care a intrat în sala paşilor pierduţi şi a desfăcut zăvoarele la două geamuri mari, fără ca să se observe, în aşa fel încât numai împinse din stradă ele să se deschidă. Fără a comunica planul, am convocat, la ora 9, o sută de studenţi în sala Bejan. La ora 10, Universitatea a fost ocupată de noi. Pe frontispiciul ei se arborase steagul cu zvastică.

  Peste puţin a sosit şi rectorul Universităţii, profesorul Simionescu, căruia i-am deschis. El ne-a vorbit, îndemnându-ne să părăsim Universitatea. Noi i-am răspuns, explicându-i cauza noastră. Peste câteva ore a plecat. Ne-am organizat pentru pază şi am rămas toată noaptea de veghe acolo.

  A doua zi dimineaţa, studenţii au sosit la Universitate în număr mare. Învioraţi, au hotărât în unanimitate continuarea luptei.

  Ziarele jidăneşti ne-au atacat furibund.

  Peste două zile, Clujul, într-o luptă, încearcă reluarea Universităţii din mâinile jandarmilor. Peste alte două zile, Bucureştii şi Cemăuţii. Aceste lupte duc din nou la ridicarea studenţimii şi la închiderea din nou a tuturor universităţilor. Anul şcolar se terminase. Tineretul românesc dăduse un examen unic de rezistenţă, de caracter şi de solidaritate.

  Onoare studenţimii care pentru credinţa ei, înfruntând atâtea lovituri, a dat un exemplu de voinţă colectivă nemaiîntâlnit în istoria universităţilor din întreaga lume. În nici o ţară nu s-a văzut ca studenţimea, unită într-un singur suflet, asumându-şi toate responsabilităţile şi toate riscurile, să poată menţine greva generală timp de un an de zile, pentru a-şi impune credinţele, urmărind prin demonstraţia ei trezirea la conştiinţă a naţiei întregi, faţă de cea mai grea problemă a existenţei sale.

  Este o pagină frumoasă, o pagină eroică scrisă cu suferinţa acestei tinerimi în cartea neamului românesc.

  PLANURILE IUDAISMULUI.

  PLANURILE FAŢĂ DE PĂMÂNTUL ŞI NEAMUL ROMÂNESC.

  PLANURILE FAŢĂ DE MIŞCAREA STUDENŢEASCĂ.

  Cine îşi închipuie că jidanii sunt nişte bieţi nenorociţi, veniţi aici la întâmplare, mânaţi de vânt, aduşi de soartă etc., se înşeală. Toţi jidanii de pe faţa pământului formează o mare colectivitate legată prin sânge şi prin religia talmudică. Ei sunt încadraţi într-un adevărat stat foarte sever, având legi, planuri şi conducători care formează aceste planuri şi-i conduc. La bază, au Cahalul. Aşa că noi nu ne găsim în faţa unor jidani izolaţi, ci în faţa unei puteri constituite, comunitatea jidănească.

  În fiecare oraş sau târg, unde se strânge un număr de jidani, se formează imediat Cahalul sau comunitatea jidănească. Acest Cahal îşi are conducătorii lui, justiţie separată, impozite etc. şi ţine strâns unită în jurul lui întreaga populaţie jidănească din localitate.

  Aici în acest Cahal mărunt, de târg sau de oraş, se fac toate planurile: cum să capteze pe oamenii politici locali; cum să capteze autorităţile; cum să se strecoare în diverse cercuri unde ar fi interesaţi, ca de pildă printre magistraţi, ofiţeri, funcţionari superiori; ce planuri să întrebuinţeze pentru a cuceri cutare ramură a comerţului din mâinile unui român; cum ar putea răpune pe un antisemit local; cum ar putea distruge pe un reprezentant corect al unei autorităţi care s-ar opune intereselor iudaice; ce planuri să aplice când, stoarsă, populaţia se revoltă şi izbucneşte în mişcări antisemite.

  Nu vom aprofunda aici aceste planuri. În general se întrebuinţează următoarele sisteme:

  I. Pentru captarea oamenilor politici locali; 1. Cadouri; 2. servicii personale; 3. finanţarea organizaţiei politice pentru propagandă, tipărire de manifeste, deplasări cu automobile etc. Dacă