Vinicius nu găsi un răspuns desluşit. Venise la ea pentru că aşa voise, de fapt, venise la împărat şi, neputând să-l vadă trecuse pe la ea. Fugind, Ligia nesocotise voinţa Cezarului; o să-l roage să dea poruncă să fie căutată în tot oraşul şi întreg statul, chiar de-ar fi să pună în mişcare toate legiunile şi să fie perchiziţionate pe rând toate casele din imperiu. Petronius are să sprijine rugămintea lui şi căutarea are să înceapă chiar de azi.

Auzind astea, Acteea spuse:

Ai grijă să n-o pierzi pentru totdeauna tocmai atunci când au s-o găsească din porunca împăratului.

Vinicius încruntă sprâncenele:

Ce-nseamnă asta? întrebă.

Ascultă-mă, Marcus! Ieri m-am plimbat cu Ligia prin grădinile palatului şi am întâlnit-o pe Poppea. Cu ea era şi mica Augustă, purtată de negresa Lilith. Seara, copilul s-a îmbolnăvit, iar Lilith susţine că a fost fermecat şi că l-a fermecat străina aceea pe care au întâlnit-o în grădină. Dacă copilul se însănătoşeşte, au să uite, dacă nu, Poppea are să fie prima care s-o acuze pe Ligia de farmece şi atunci, oriunde au s-o găsească, n-are să mai fie salvare pentru ea.

Se lăsă o clipă de tăcere, după care Vinicius spuse:

Poate că a fermecat-o. Şi pe mine m-a fermecat.

Lilith susţine că copilul a plâns imediat după ce a trecut cu el pe lângă noi. Şi-i adevărat. A plâns. Cu siguranţă că-l scoseseră bolnav din grădină. Marcus, caut-o singur unde vrei, dar, atâta timp cât mica Augusta nu se însănătoşeşte, nu vorbi despre ea cu împăratul, căci ai să atragi răzbunarea Poppeii asupra ei. Destul a plâns din cauza ta. Fie ca zeii s-o apere pe sărmana copilă.

O iubeşti, Acteea? întrebă Vinicius, posomorât.

În ochii libertei luciră lacrimi.

Da! Am îndrăgit-o.

Ţie nu ţi-a plătit cu ură, ca mie.

Acteea îl privi o clipă, parcă şovăind, sau numai căutând să se convingă dacă a vorbit sincer, apoi spuse:

Om nesocotit şi orb! Ea te iubea.

La auzul acestor cuvinte, Vinicius sări ca nebun. Nu-i adevărat! Îl ura. De unde poate Acteea să ştie! Oare după o singură zi de cunoştinţă, Ligia i-a făcut confidenţe? Ce dragoste e asta, care preferă prigoana, ruşinea sărăciei, nesiguranţa zilei de mâine şi poate o moarte îngrozitoare, în locul casei împodobite cu ghirlande în care o aşteaptă la petrecere omul iubit? Mai bine să nu mai audă asemenea lucruri, căci e gata să-şi piardă minţile. El n-ar fi dat-o pentru toate comorile din palatul imperial, iar ea a fugit. Ce dragoste e asta, care se teme de plăcere şi pricinuieşte suferinţă? Cine poate înţelege aşa ceva? Dacă n-ar spera că are s-o regăsească, şi-ar împlânta sabia în piept! Dragostea se dăruieşte, nu se refuză. Au fost momente la Aulus, când credea şi el într-o apropiată fericire, însă acum ştie că l-a urât, îl urăşte şi are să moară cu ura în inimă.

Acteea, de obicei sfioasă şi blândă, izbucni, la rândul ei revoltată. Cum a încercat să-i câştige încrederea? În loc să se închine înaintea lui Aulus şi a Pomponiei şi să le-o ceară, le-a răpit părinţilor fiica prin vicleşug. N-a vrut să şi-o facă soţie, ci concubină, pe ea, copilul adoptiv al unei case respectabile, pe ea, fiică de rege. Şi a adus-o în casa asta a crimei şi dezonoarei, a pângărit ochii ei nevinovaţi cu spectacolul unui banchet deşănţat, s-a purtat cu ea, parc-ar fi fost o desfrânată. Oare a uitat ce reprezintă casa lui Aulus şi cine este Pomponia Graecina, care a educat-o pe Ligia? Oare n-are destulă minte ca să înţeleagă că ele sunt altfel de femei decât Nigidia, Calvia Crispinilla, decât Poppea şi decât toate pe care le întâlneşte în casa Cezarului? Oare, uitându-se la Ligia, n-a înţeles dintr-o dată că este o copilă candidă, care preferă moartea necinstei? De unde ştie ce zei recunoaşte ea şi dacă aceştia nu sunt mai puri, mai buni decât destrăbălata Venus sau decât Isis, pe care le cinstesc desfrânatele romane? Nu! Ligia nu i-a făcut confidenţe, dar i-a spus că aşteaptă salvarea de la el, de la Vinicius, spera că el are să obţină de la împărat întoarcerea ei acasă şi că are s-o redea Pomponiei. Şi, pomenind de asta, se aprinsese ca o copilă care iubeşte şi are încredere. Inima ei bătea pentru el, dar el a speriat-o, a dezgustat-o, a revoltat-o, şi acum n-are decât s-o caute cu ajutorul soldaţilor Cezarului, dar să ştie că dacă va muri copilul Poppeii, asupra ei va cădea bănuiala şi pieirea ei va fi inevitabilă.

Emoţionat de ceea ce auzea, Vinicius se potoli. Ideea că Ligia îl iubise îl zgudui. Îşi aminti cum în grădină la Aulus îi asculta cuvintele cu faţa îmbujorată şi cu ochii plini de lumină. Acum credea că într-adevăr începuse să-l iubească şi deodată îl cuprinse o bucurie mai intensă decât toate bucuriile aşteptate, îşi spuse că într-adevăr, ar fi putut să o aibă supusă şi iubitoare. Ar fi pus o plasă în uşa lui şi ar fi uns-o cu grăsime de lup, apoi ar fi aşezat-o ca soţie pe blana de oaie la vatra lui. Ar fi auzit din gura ei formula sacramentală: „Unde vei fi tu, Caius, acolo voi fi şi eu, Caia”, şi ar fi fost a lui pentru totdeauna. De ce n-a procedat aşa? Doar fusese hotărât. Acum n-o mai are şi poate că n-o s-o mai găsească niciodată, şi chiar de-ar găsi-o, ar pierde-o, iar dacă n-ar pierde-o, n-au să-l mai vrea nici soţii Aulus, nici ea. Mânia începu să-l bântuie din nou, dar de astă dată nu împotriva soţilor Aulus sau a Ligiei, ci împotriva lui Petronius. El este vinovat de toate. Dacă n-ar fi fost el, Ligia n-ar fi trebuit să se ascundă, ar fi fost logodnica lui şi nici un pericol n-ar fi atârnat deasupra capului ei drag. Acum însă s-a întâmplat tot ce e