„Prea târziu!”.

I se păru că o prăpastie s-a deschis înaintea lui. Nu ştie ce să întreprindă, cum să procedeze, încotro să se îndrepte. Acteea repeta ca un ecou cuvintele „prea târziu”, care, auzite din gura unui străin, îi sunară ca o condamnare la moarte. Înţelese doar atât, că trebuie neapărat s-o găsească pe Ligia, căci altfel are să i se întâmple o nenorocire.

Înfăşurându-se maşinal în togă, vru să plece, fără să-şi mai ia măcar rămas bun de la Acteea, însă draperia care despărţea coridorul de atrium se dădu la o parte şi deodată apăru în faţa lui silueta îndoliată a Pomponiei Graecina.

Se vede că aflase şi ea de dispariţia Ligiei şi, gândindu-se că îi va fi mai lesne să pătrundă la Acteea decât la Aulus, venise la ea după veşti.

Văzându-l pe Vinicius, îşi întoarse spre el faţa ei mică şi palidă şi după o clipă spuse:

Marcus, Dumnezeu să-ţi ierte nedreptatea pe care ne-ai făcut-o nouă şi Ligiei!

El stătea cu fruntea plecată, pătruns de sentimentul vinovăţiei şi al nenorocirii, neînţelegând care zeu trebuia să-l ierte şi nici de ce Pomponia pomenea de iertare în loc de răzbunare.

În cele din urmă, cuprins de nedumerire, frământat de gânduri grele, ieşi de acolo.

În curte şi pe sub galerii stăteau grupuri neliniştite de oameni. Printre sclavii palatului se zăreau şi cavaleri, şi senatori care veniseră să se intereseze ele sănătatea micii Auguste şi totodată să se arate la palat, să facă dovada interesului lor fie numai în faţa sclavilor Cezarului. Vestea despre boala „zeiţei” se răspândise probabil repede, căci în poartă apăreau mereu alte figuri, iar în faţa intrării se vedeau mulţimi întregi. Unii dintre noii sosiţi, văzând că Vinicius iese din palat, îl întrebau de noutăţi, însă el, fără să răspundă la întrebări, mergea înainte, până când Petronius, care de asemenea venise după veşti, aproape că se ciocni piept în piept cu el şi-l opri.

Vinicius ar fi izbucnit cu siguranţă, văzându-l şi ar fi comis cine ştie ce faptă necugetată, nepermisă, Cezarului, dacă n-ar fi ieşit de la Acteea atât de zdruncinat, atât ele epuizat şi de abătut, încât pentru moment îl părăsise chiar şi irascibilitatea lui înnăscută. Îl împinse la o parte pe Petronius şi vru să treacă mai departe. Petronius însă îl opri aproape cu forţa.

Ce mai face divina? îl întrebă.

Gestul lui Petronius îl irită pe Vinicius:

S-o înghită infernul pe ea şi toată casa asta! răspunse scrâşnind.

Taci, nefericitule! zise Petronius şi, uitându-se în jur, adăugă în grabă:

Vrei să ştii ceva despre Ligia? Vino cu mine. Nu! Aici nu-ţi spun nimic! Vino cu mine, am să-ţi spun ce presupun, însă în lectică.

Luându-l pe tânăr pe după umeri, îl scoase cât putu mai repede din palat.

Asta şi urmărea, în primul rând; n-avea nici un fel de noutăţi. În schimb, fiind o fire întreprinzătoare şi nutrind simpatie faţă de Vinicius, în ciuda comportării lui din ajun, care-l indignase şi, în sfârşit, simţindu-se într-o oarecare măsură răspunzător pentru tot ce se întâmplase, luase unele măsuri. Când se aşezară în lectică, spuse:

La toate porţile am pus de pază sclavi de-ai mei, dându-le semnalmentele amănunţite ale fetei şi ale uriaşului care a scos-o de la petrecerea împăratului, căci nu mă îndoiesc că el a răpit-o! Ascultă-mă! Poate că soţii Aulus au să vrea s-o ascundă la vreuna din moşiile lor de la ţară şi în cazul acesta vom şti în ce direcţie o duc. Dacă n-au s-o vadă la porţi, vom avea dovada că a rămas în oraş şi încă astăzi vom începe cercetările.

Soţii Aulus nu ştiu unde-i ea, răspunse Vinicius.

Eşti sigur?

Am văzut-o pe Pomponia. O caută şi ei.

Azi-noapte n-a putut ieşi din Roma. Noaptea porţile sunt închise. Doi din oamenii mei stau de pază la fiecare poartă. Unul o va lua pe urmele Ligiei şi ale uriaşului, celălalt se va întoarce să ne dea de veste. Dacă-i în oraş, o vom găsi, căci ligianul e uşor de recunoscut după statură şi după umerii lui largi. Eşti norocos că n-a răpit-o Cezarul, pot să te asigur că nu, fiindcă în Palatin nu există taine pentru mine.

Însă Vinicius izbucni mai mult de durere decât de mânie şi, cu vocea întretăiată de emoţie, îi povesti lui Petronius ce auzise de la Acteea, ce primejdie groaznică o ameninţa acum pe Ligia. În situaţia asta, de i-ar găsi pe fugari, ar trebui să-i ascundă cu cea mai mare grijă de Poppea. Pe urmă, îi reproşă cu amărăciune lui Petronius sfatul ce i-l dăduse. Dacă n-ar fi fost el, totul ar fi decurs altfel. Ligia ar fi fost acum la familia Aulus, iar el, Vinicius, ar fi putut s-o vadă zilnic şi ar fi fost astăzi mai fericit decât împăratul. Şi tot mai exaltat, pe măsură ce povestea, sfârşi prin a izbucni în plâns.

Petronius, care nu-şi imagina că un tânăr poate iubi şi dori o femeie în asemenea măsură, văzându-i lacrimile de disperare, îşi spuse, oarecum uimit:

„O, puternică stăpână a Ciprului! Numai tu singură domneşti peste zei şi peste oameni!”.

Capitolul  XII

Când coborâră în faţa casei lui Petronius, supraveghetorul de atrium îi informă că nici unul dintre sclavii trimişi la porţi nu se întorsese încă. Acest atriensis poruncise să li se trimită hrană, repetând ordinul ca sub ameninţarea biciuirii să observe cu atenţie pe toţi cei care ies din oraş.

Vezi? spuse Petronius. Fără îndoială, mai sunt încă în oraş, şi în cazul acesta o să-i găsim. Porunceşte şi oamenilor tăi să stea de pază la porţi. Pe aceia care au fost trimişi după Ligia, căci ei au s-o recunoască uşor.

Am poruncit să fie trimişi la ergastulele de la