Însemnând câteva cuvinte pe o tăbliţă cerată, o dădu lui Petronius, care porunci să fie trimisă imediat la casa lui Vinicius.

Trecură apoi în porticul interior şi acolo, aşezându-se pe o bancă de marmură, începură să discute.

Eunice cea cu părul de aur şi cu Iras le aduseră scăunele de bronz pentru picioare, apoi, apropiind de bancă o măsuţă, turnară vin în cupe din nişte amfore superbe, cu gâtul subţire, aduse din Volaterra şi Cerina.

Ai printre oamenii tăi pe cineva care l-ar cunoaşte pe ligianul acela uriaş? întrebă Petronius.

Îl cunoşteau Atacinus şi Gulo. Dar Atacinus a căzut ieri lângă lectică, iar pe Gulo l-am omorât eu.

Îmi pare rău de el, spuse Petronius. El ne-a legănat în braţe şi pe tine şi pe mine.

Voiam chiar să-l eliberez, răspunse Vinicius, însă lasă asta. Să vorbim de Ligia. Roma e mare.

Perlele din mare se pescuiesc… Cu siguranţă că n-o s-o găsim astăzi sau mâine, însă o s-o găsim negreşit. Tu acum îmi reproşezi că ţi-am dat soluţia asta. Soluţia în sine a fost bună, a devenit rea numai atunci când s-a schimbat totul în rău. Doar ai auzit chiar din gura lui Aulus că intenţionează să se mute cu toată familia în Sicilia. În felul acesta fata tot s-ar fi aflat departe de tine.

M-aş fi dus după ei, răspunse Vinicius, şi în orice caz ar fi fost în siguranţă, dar aşa, dacă moare copilul acela, Poppea o să creadă şi o să-l convingă şi pe împărat că e din cauza Ligiei.

Da. Şi asta mă nelinişteşte. Însă păpuşica asta se mai poate înzdrăveni. Iar dac-o fi să moară, o să căutăm o altă soluţie.

Petronius rămase câteva clipe pe gânduri, apoi urmă:

Poppea se pare că recunoaşte religia evreilor şi crede în duhurile rele. Împăratul este superstiţios… Dacă lansăm zvonul că Ligia a fost răpită de duhurile rele, există şanse să fie crezut, mai ales că, de vreme ce n-a răpit-o nici împăratul, nici Aulus Plautius, a dispărut într-un mod într-adevăr miraculos. Ligianul, de unul singur, n-ar fi putut face asta. Ar fi trebuit să aibă ajutoare şi de unde ar fi putut un sclav să adune oameni suficienţi în decurs de o zi?

Sclavii se sprijină unii pe alţii în toată Roma.

Şi-au s-o plătească odată prin sânge. Da, se sprijină, dar nu unii împotriva altora. În cazul acesta se ştie doar că răspunderea e a sclavilor tăi şi în ei loveşte pedeapsa. Dacă ai să le sugerezi ideea cu duhurile rele, au să afirme imediat că le-au văzut cu proprii lor ochi, căci asta îi dezvinovăţeşte dintr-o dată faţă de tine… Întreabă-l pe vreunul de probă, dacă n-a văzut cum au ridicat-o pe Ligia în aer şi are să-ţi jure imediat pe egida lui Zeus că aşa a fost.

Vinicius, care era şi el superstiţios, se uită la Petronius dintr-o dată neliniştit.

Dacă Ursus nu putea să aibă ajutoare şi dacă singur n-o putea răpi, atunci cine a răpit-o?

Petronius începu să râdă.

Vezi, zise el, au să creadă, de vreme ce pe jumătate o crezi şi tu. Aşa-i lumea noastră care-şi bate joc de zei. Au să dea crezare zvonului şi n-au s-o mai caute, iar în timpul ăsta noi o ducem undeva departe de oraş, în vreuna din vilele mele sau ale tale.

Totuşi, cine ar fi putut s-o ajute?

Coreligionarii ei, răspunse Petronius.

Care? La ce zeitate se închină ea? Asta ar trebui s-o ştiu mai bine decât tine.

Aproape că fiecare femeie din Roma se închină la un alt zeu. Este un lucru sigur că Pomponia a crescut-o în cultul acelei zeităţi pe care o recunoaşte, eu însă nu ştiu care este. Sigur este că nimeni n-a văzut-o în nici unul din templele noastre jertfind zeilor noştri. A fost chiar acuzată că ar fi creştină, dar asta-i imposibil. Tribunalul casei a absolvit-o de acuzarea asta. Despre creştini se spune nu numai că adoră capul de măgar, dar că sunt duşmanii neamului omenesc şi că se dedau la crimele cele mai infame. Deci Pomponia nu poate fi creştină, căci este cunoscută prin virtutea ei, iar o duşmană a neamului omenesc nu s-ar îngriji atât de sclavi.

În nici o casă stăpânii nu se îngrijesc aşa de sclavi ca la Aulus, întrerupse Vinicius.

Iată deci. Pomponia mi-a pomenit de un zeu unic, atotputernic şi milostiv. Unde i-a îngropat pe toţi ceilalţi, asta-i treaba ei, destul că Logosul acesta al ei nu ar fi desigur cine ştie ce atotputernic, sau ar trebui să fie un zeu cu totul neînsemnat dacă n-are decât două adoratoare, adică pe Pomponia şi pe Ligia şi eventual pe Ursus al lor. Trebuie să fie mai mulţi din aceşti adepţi şi aceştia i-au dat ajutor Ligiei.

Credinţa asta le cere să ierte, spuse Vinicius. Am întâlnit-o la Acteea pe Pomponia, care mi-a spus: „Să-ţi ierte Dumnezeu nedreptatea pe care ai făcut-o Ligiei şi nouă”.

Se vede treaba că zeul lor e un curator foarte binevoitor. N-are decât să te ierte şi în semn de iertare să-ţi redea, fata.

I-aş sacrifica mâine o hecatombă. Nu vreau nici mâncare, nici baie, nici somn. Am să iau o manta neagră şi am să plec să hoinăresc prin oraş. Poate că travestit am s-o găsesc. Sunt bolnav!

Petronius se uită la el cu oarecare milă. Într-adevăr, ochii lui Vinicius aveau cearcăne vinete, pupilele-i străluceau de febră; barba nerasă de-o zi îi umbrea fălcile puternic conturate, părul îi era nepieptănat. Arăta ca un om bolnav. Iras şi Eunice cea cu părul de aur se uitau şi