Febra te arde, spuse Petronius.

Da.

Ascultă-mă pe mine… Nu ştiu ce ţi-ar prescrie doctorul, dar ştiu cum aş proceda eu în locul tău. Până aş găsi-o, aş căuta la alta ceea ce-am pierdut o dată cu ea. Am văzut destule fete frumoase în vila ta. Nu mă contrazice… Ştiu ce-i dragostea şi ştiu că atunci când doreşti pe una anume, alta n-o poate înlocui. Însă o sclavă frumoasă poate oricând să-ţi ofere măcar distracţie de moment…

Nu vreau! răspunse Vinicius.

Petronius, care avea o reală slăbiciune pentru el, dorea într-adevăr să-i uşureze suferinţa.

Poate că ale tale nu mai au pentru tine farmecul noutăţii, spuse după o clipă, dar (şi, măsurându-le cu privirea pe rând pe Iras şi Eunice, în cele din urmă puse palma pe şoldul grecoaicei cu părul de aur) uită-te la graţia asta! Acum câteva zile, tânărul Fonteius Capiton mi-a oferit pentru ea trei efebi minunaţi din Clazomene. Un trup mai frumos cred că n-a sculptat nici Scopas{89}. Nici eu nu înţeleg cum de am rămas indiferent faţă de ea până acum, că doar nu m-a reţinut gândul la Chrysothemis! Iată, ţi-o dăruiesc. Ia-o!

Eunice cea cu părul de aur, auzindu-l, se făcu albă ca varul la faţă şi, privind speriată la Vinicius, aştepta cu răsuflarea tăiată răspunsul lui.

El însă se ridică brusc şi, apăsându-şi tâmplele, începu să vorbească repede, ca bântuit de friguri:

Nu!… Nu!… Nu-mi trebuie. Nici ea, nici altele… îţi mulţumesc, dar nu vreau! Mă duc s-o caut pe Ligia prin oraş. Porunceşte să mi se aducă o mantie galică cu glugă. Mă duc în Transtiberim. Poate-am să-l văd măcar pe Ursus!…

Şi ieşi în grabă. Petronius nu încercă să-l reţină. Crezând însă că refuzul lui Vinicius e provocat de o repulsie de moment faţă de orice femeie care nu-i Ligia şi nevrând ca mărinimia lui să rămână nerealizată, se întoarse spre sclavă şi spuse:

Eunice, faci baie, te ungi, te schimbi şi te duci la casa lui Vinicius.

Ea însă căzu în genunchi în faţa lui şi cu mâinile încrucişate pe piept începu să-l implore să n-o alunge din casă. Ea nu se duce la Vinicius. Preferă să care lemne aici la hipocaustum, decât să fie acolo prima dintre slugi. Nu vrea! Nu poate! Îl imploră să se milostivească de ea. Mai bine să poruncească să fie biciuită zilnic, numai să n-o trimită din casă.

Tremurând ca o frunză, de teamă şi de exaltare, întinse mâinile spre el. Petronius o asculta cu uimire. O sclavă care îndrăzneşte să refuze împlinirea poruncii, care spune: „nu vreau şi nu pot”, era ceva nemaiauzit ia Roma. La început, nici nu-i venea să-şi creadă urechilor. Pe urmă, încruntă din sprâncene. Era un om prea fin ca să fie crud. Sclavilor lui, mai ales în momentele de dezmăţ, li se îngăduiau mai multe decât altora cu condiţia să-şi îndeplinească exemplar slujba şi să asculte de stăpân ca de un zeu. Când însă nu-şi respectau îndatoririle, ştia să dea pedepse aspre, cărora, după obiceiul general ei se supuneau. Şi, în afară de asta, nu suporta nici un fel de împotrivire şi nimic ce-i putea tulbura liniştea. Se uită o clipă la sclava îngenuncheată şi spuse:

Cheamă-l pe Tiresias şi revino şi tu o dată cu el.

Eunice se ridică, tremurând, cu lacrimi în ochi, şi ieşi, iar după o clipă se întoarse cu supraveghetorul din atrium, cretanul Tiresias.

O iei pe Eunice, îi spuse Petronius, şi-i dai douăzeci şi cinci de vergi, dar aşa ca să nu-i vatămi pielea.

Spunând acestea, trecu în bibliotecă şi, aşezându-se la masa de marmură roză, începu să lucreze la opera sa „Festinul lui Trimalchion”.

Însă fuga Ligiei şi boala micii Auguste îl tulburaseră prea mult şi nu reuşi să lucreze cine ştie cât. Mai ales boala aceea i se păru o întâmplare importantă. Dacă împăratul are să creadă că Ligia i-a făcut farmece micii Auguste, atunci răspunderea poate să cadă şi asupra lui, căci fata fusese adusă în palat la rugămintea lui. Spera însă că la prima ocazie, când are să se întâlnească cu Cezarul, are să reuşească în vreun fel să-i explice absurditatea unei asemenea presupuneri; conta întrucâtva şi pe o oarecare slăbiciune pe care Poppea o nutrea faţă de el, bine ascunsă ce-i drept, însă nu chiar atât de bine, încât să n-o ghicească. Ridică din umeri la gândul acestor temeri şi se hotărî să treacă în triclinium ca să mănânce, apoi să poruncească să fie dus încă o dată la palat, pe urmă la Câmpul lui Marte, iar după aceea la Chrysothemis.

În drum spre triclinium, la intrarea în coridorul destinat servitorilor, văzu deodată stând lângă perete, printre alţi sclavi, statura suplă a Eunicei şi, amintindu-şi că n-a dat lui Tiresias altă poruncă decât pe aceea de a o biciui, încruntă din nou sprâncenele şi începu să-l caute cu privirea.

Nevăzându-l însă printre servitori, se întoarse spre Eunice:

Ai primit vergile?

Ea i se aruncă iarăşi la picioare, îşi lipi buzele de marginea togii lui, după care răspunse:

O, da stăpâne! Am primit! O, da, stăpâne!

În vocea ei răsunau bucuria şi recunoştinţa. Era clar: era convinsă că după biciuire n-avea să fie îndepărtată şi că are să rămână în casă. Petronius fu uimit de opoziţia pasionată a sclavei, dar era prea mare cunoscător al naturii umane ca să nu-şi dea seama că numai dragostea putea să fie cauza unei asemenea rezistenţe.

Ai un iubit în casa asta? o întrebă el.

Ea ridică spre el ochii albaştri, înlăcrimaţi, şi răspunse atât de încet, că abia o auzi:

Da, stăpâne!…

Cu ochii ei azurii, cu părul de aur dat