Acum că am plecat de la hotelul ieftin şi am lăsat în urmă apartamentul lui Sakura, nu mai am unde să rămân Peste noapte. Până se întunecă trebuie să-mi găsesc un acoperiş deasupra capului, un loc în care să pot dormi liniştit. Habar n-am unde să găsesc un astfel de loc.

  Deocamdată o să iau trenul şi o să mă duc la biblioteca Komura. Odată ajuns acolo, mai departe mă descurc eu cumva. N-am pe ce să mă bazez, e doar o intuiţie.

  Aşa se face că destinul meu îmi scoate în cale întâmplări din ce în ce mai bizare.

  Capitolul 12

  19 martie 1972

  Stimate domn, Veţi fi probabil surprins de scrisoarea mea neaşteptată.

  Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala. Presupun că numele meu s-a şters deja din memoria dumneavoastră, dar dacă vă spun că am fost pe vremuri învăţătoare la o mică şcoală generală din prefectura Yamanashi, poate că vă veţi aminti de mine. Sunt cea care supraveghea lecţia de „practică” a copiilor la momentul leşinului colectiv, incident petrecut cu un an înainte de sfârşitul războiului. La scurt timp, câţiva profesori universitari din Tokyo, în frunte cu dumneavoastră, au venit la faţa locului, însoţiţi de personal din cadrul armatei şi am avut ocazia să vă cunosc şi să vorbesc cu dumneavoastră în mai multe rânduri.

  De atunci, de fiecare dată când vă văd numele în ziare sau reviste, admiraţia faţă de realizările dumneavoastră îmi este reînnoită şi îmi amintesc de atitudinea şi de stilul dumneavoastră concis de a vorbi. De asemenea, am avut onoarea de a citi câteva dintre cărţile dumneavoastră şi am fost adânc impresionată de profunzimea observaţiilor şi amploarea judecăţii de care aţi dat dovadă. Am găsit deosebit de convingătoare viziunea dumneavoastră unificată asupra lumii, potrivit căreia oamenii, fiinţe individuale şi solitare, sunt cu toţii uniţi printr-o memorie arhetipală. De multe ori am simţit şi eu exact acelaşi lucru. Mă voi ruga mereu pentru succesul dumneavoastră.

  După incident am continuat să predau la aceeaşi şcoala primară, dar acum câţiva ani m-am îmbolnăvit pe neaşteptate, m-am internat pe o perioadă lungă la Spitalul General Kofu şi am decis să demisionez. Am petrecut un an întreg de internări şi vizite repetate la spital, dar m-am vindecat, am părăsit spitalul şi am deschis în acelaşi oraş o mică şcoală particulară pentru elevi din clasele primare.

  Cei cărora le predau acum sunt copiii foştilor mei elevi de odinioară. Timpul zboară – este o expresie banală, dar zilele chiar se scurg cu mare rapiditate.

  Mi-am pierdut în război soţul şi tatăl, apoi şi mama în perioada tulbure ce a urmat după sfârşitul războiului. În timpul căsniciei am fost prea ocupaţi să ne gândim la copii şi de atunci am trăit complet lipsită de familie. Nu pot spune că am dus o viaţă fericită, dar, prin cariera mea lungă ca învăţătoare, am putut să cresc în clasă mulţi copii şi să am parte astfel de zile împlinite. Voi fi întotdeauna recunoscătoare cerurilor pentru acest lucru. Dacă nu aş fi lucrat ca profesoară, nu cred că aş fi putut să îndur această viaţă.

  Motivul pentru care mi-am permis libertatea de a vă scrie este faptul că acel incident din toamna anului 1944 nu încetează să mă pună pe gânduri. S-au scurs de atunci douăzeci şi opt de ani, dar a rămas în mine foarte viu, de parcă s-ar fi întâmplat deunăzi. Amintirea acelor întâmplări nu s-a şters nici o clipă. Mă urmăreşte în permanenţă, ca o umbră. Datorită ei am petrecut multe nopţi fără somn, iar uneori mi s-a arătat şi în vis.

  Am senzaţia că viaţa mea e dominată de acea amintire vie. Bunăoară, de fiecare dată când mă întâlnesc cu unul dintre copiii implicaţi în acel incident (jumătate dintre ei încă mai locuiesc în acest oraş şi acum au în jur de treizeci şi cinci de ani), nu pot să nu mă întreb ce efecte au avut asupra lor sau asupra mea însămi acele întâmplări. E vorba de un incident major şi prin urmare a avut cu siguranţă o influenţă asupra noastră, asupra sufletului nostru. Este imposibil să nu fi avut. Pe de altă parte, nu am nici cea mai vagă idee cum s-a manifestat concret această influenţă sau cât de puternică a fost.

  După cum ştiţi şi dumneavoastră, la cererea armatei, incidentul nu a fost făcut public la momentul respectiv. La fel, după război, trupele americane staţionate aici au condus o investigaţie, tot în secret. Adevărul fie spus, cred că, în esenţă, nu există diferenţe în modul de operare al armatei, fie ea americană sau japoneză. Chiar după ce s-a încheiat ocupaţia americană şi interdicţia de a vorbi despre el a fost ridicată, prin ziare sau reviste nu a apărut nici un articol despre acel incident. La urma urmei, erau întâmplări vechi de câţiva ani şi nici nu implicau vreun deces.

  Prin urmare, majoritatea oamenilor nici măcar nu ştie despre ce s-a petrecut. Războiul a adus atâtea orori, încât îţi vine să îţi acoperi urechile la auzul lor. Milioane de oameni şi-au pierdut viaţa. Leşinul în grup al unor elevi de şcoală primară nu cred că ar fi şocat pe nimeni. Chiar şi aici, în zonă, foarte puţini oameni îşi mai amintesc de el, dar am senzaţia că nici aceştia nu prea vor să vorbească despre el. Este un oraş mic, păţania nu a fost deloc plăcută pentru cei implicaţi, aşa că localnicii preferă să nu abordeze acest subiect.

  Aproape totul cade pradă uitării. Şi acest mare război, şi morţii care nu se vor mai întoarce niciodată, toate ajung să aparţină unui trecut îndepărtat. Viaţa de zi cu zi pune stăpânire pe noi şi multe lucruri importante sunt împinse în afara minţii noastre ca nişte stele vechi şi îngheţate.

  Sunt prea multe amănunte care ne frământă gândurile cotidiene, prea multe lucruri pe care le avem de învăţat.