vă mai vorbesc şi despre alte suferinţe de-ale mele, domnule Okada, dar nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră, aşa că mă opresc aici. Aş dori doar să subliniez că trupul meu a fost ca un catalog virtual de mostre de suferinţă. Am avut parte de toate durerile posibile, încât am început să cred că am fost blestemată. Mi se pare nedrept ca un om să îndure atât de mult. Dacă ar fi avut şi alţii parte de chinurile prin care am trecut eu, poate că aş mai fi răbdat, dar lucrurile nu stăteau aşa. Suferinţele sunt împărţite în mod inegal. Am întrebat multă lume dacă a avut parte de dureri şi foarte mulţi nici nu ştiau ce înseamnă durerea cu adevărat. Cei mai mulţi îşi duc existenţa zilnică fără să simtă vreo durere. Când mi-am dat seama de lucrul acesta (tocmai intrasem la gimnaziu), m-am întristat cumplit, îmi venea pur şi simplu să plâng. De ce eram eu cea care trebuia să poarte povara tuturor durerilor posibile? Nu-mi doream decât să mor.

  În acelaşi timp însă mi-am făcut singură curaj, spunân-du-mi că nu vor dura o veşnicie, că mă voi trezi într-o bună dimineaţă fără nici o durere – aşa brusc, fără nici o explicaţie şi mi se va deschide perspectiva unei vieţi calme şi liniştite. Totuşi, nu aveam convingerea că se va întâmpla astfel.

  I-am povestit surorii mele, Malta, prin ce chinuri treceam. I-am spus că detestam viaţa plină de suferinţe. Am întrebat-o ce să fac şi după ce s-a gândit o vreme, mi-a răspuns: „Ceva nu e în ordine, sunt sigură, dar nu ştiu despre ce e vorba. Nu ştiu ce ai putea face şi nici nu am puterea să judec asemenea cazuri. Tot ceea ce pot să-ţi spun este că trebuie să mai rabzi până împlineşti douăzeci de ani. De-abia după aceea poţi să decizi ce ai de făcut”.

  Aşa m-am hotărât să trăiesc până la vârsta de douăzeci de ani. Starea mea nu s-a îmbunătăţit deloc nici cu trecerea timpului. Ba dimpotrivă, durerile s-au înteţit. Un singur lucru îmi era clar: „Intensitatea durerii creşte o dată cu dezvoltarea corpului”. Am îndurat tot felul de suferinţe timp de opt ani, încercând să văd doar partea frumoasă a vieţii. Nu m-am plâns nimănui, mă străduiam să zâmbesc tot timpul, chiar când îmi venea să urlu. Am reuşit să-mi impun un calm exterior şi să fiu numai zâmbet chiar şi când durerea nu-mi permitea să stau ca lumea în picioare. Pe faţa mea nu se citea nici o suferinţă. Plânsul şi văicăreala nu m-ar fi ajutat deloc, ba poate compătimirea altora mi-ar fi accentuat şi mai mult starea psihică proastă. Procedând astfel, eram foarte iubită. Lumea spunea că sunt o fată bună şi cuminte. Cei mai mari decât mine aveau încredere în mine şi am reuşit să-mi fac mulţi prieteni de vârsta mea. Aş fi avut o adolescenţă minunată] dacă n-ar fi fost suferinţa, care mă însoţea ca o umbră. Dacăj uitam de ea o secundă, mă ataca cu şi mai mare violenţă în altă parte a corpului.

  Când am intrat la facultate m-am împrietenit cu un băiat, iar în vara anului întâi mi-am pierdut virginitatea. Şi lucrul acesta – cum mă şi aşteptasem de fapt – nu mi-a provocat decât suferinţă. O prietenă de-a mea care avea ceva experienţă m-a asigurat că durerile vor trece după ce mă voi obişnui, dar nu a fost aşa. De câte ori mă culcam cu el, îmi dădeau lacrimile de durere. I-am spus prietenului meu într-o bună zi că nu vreau să mă mai culc cu el: „Te iubesc, dar nu mai vreau dureri”. El a rămas foarte surprins şi mi-a spus că n-a mai auzit ceva atât de ridicol: „Cu siguranţă tu ai o problemă psihică. Ar trebui să fii mai relaxată şi atunci nu vei mai simţi nici o durere, ba o să-ţi placă. Toată lumea face sex şi toţi sunt de aceeaşi părere. N-ai nici un motiv să nu fii şi tu ca toţi ceilalţi, numai că tu nu-ţi dai silinţa. Te cam alinţi, am impresia, şi pui toate problemele tale pe seama durerii. Termină cu văicăreala pentru că nu-ţi serveşte la nimic”.

  Când am auzit ce-mi spune, după atâţia ani de suferinţă, am explodat cum nu mi se mai întâmplase niciodată. Pur şi simplu nu m-am mai putut controla: „Habar n-ai ce-i suferinţa, am ţipat eu, durerile mele nu sunt obişnuite. Numai eu ştiu ce înseamnă să te doară ceva. Când îţi spun că mă doare, atunci să ştii că mă doare cu adevărat”. Am încercat să-i povestesc tot, să-i dau amănunte, să-i vorbesc despre toate suferinţele de care avusesem parte, dar n-a înţeles nimic. Cineva care n-a trecut prin aşa ceva nu are cum să înţeleagă ce înseamnă suferinţa. Relaţia noastră s-a terminat.

  Am împlinit apoi douăzeci de ani. Am răbdat cu stoicism toată perioada aceea, în speranţa că se va întâmpla o minune Şi voi scăpa de dureri, dar în zadar. Eram complet dezamăgită şi regretam că nu am murit mai devreme. Amânarea n-a făcut decât să-mi sporească suferinţa.

  Creta Kano a oftat adânc. Pe masă, în faţa ei, erau cojile de ouă şi ceşcuţa de cafea goală, în poală zăcea batista pe care 0 împăturise cu multă grijă. S-a uitat la ceas de parcă şi-ar fi amintit că există şi noţiunea de timp pe lumea asta.

  Îmi pare teribil de rău, spuse ea sec. N-am intenţionat sa Vorbesc atât de mult. V-am răpit o grămadă de timp, domnule Kada. Nu vă mai reţin. Nici nu ştiu cum să-mi cer scuze Pentru că v-am plictisit cu problemele mele personale.

  A apucat cureaua poşetei albe din lac şi s-a ridicat de pe canapea.

  — Staţi puţin, am zis eu tulburat. Nu voiam să-şi lase povestea neterminată. Vă rog să nu vă faceţi probleme pentru timpul meu, chiar am destul, sunt liber toată după-amiaza. De vreme ce mi-aţi spus atâtea, puteţi să vă terminaţi povestea. Sunt sigur