— Normal că mai am, spuse Creta Kano privindu-mă de sus, cu ambele mâini pe cureaua poşetei. Ceea ce am spus până acum e doar introducerea.

  Am rugat-o să aştepte o clipă şi m-am dus la bucătărie. Am respirat adânc de două ori în faţa chiuvetei, după care am luat două pahare din bufet, am pus gheaţă în ele şi le-am umplut cu suc de portocale de la frigider. Am pus paharele pe o tavă mică şi am revenit în camera de zi. În mod intenţionat m-am mişcat mai încet, dar pe Creta Kano am găsit-o exact în poziţia în care o lăsasem. După ce-am pus paharele cu suc pe masă, am avut impresia că se răzgândeşte. Aşa a şi fost. S-a aşezat iar pe canapea şi şi-a pus poşeta lângă ea.

  — Vreţi să vă spun povestea până la capăt? Sunteţi sigur?

  — Foarte sigur.

  A băut jumătate din suc şi a continuat.

  — După cum vedeţi, tentativa mea de sinucidere a eşuat. Dacă mi-ar fi reuşit, n-aş mai bea acum suc aici, cu dumneavoastră, domnule Okada. M-a privit în ochi şi eu am clipit, zâmbind uşor. Dacă aş fi murit conform planului, pentru mine ar fi fost soluţia finală. Moartea ar fi însemnat pierderea definitivă a cunoştinţei şi n-aş mai fi ştiut niciodată ce înseamnă durerea şi suferinţa. De fapt asta şi voiam. Din păcate am ales o modalitate de sinucidere greşită.

  Pe data de 29 mai, la ora nouă seara, m-am dus în cameră; la fratele meu şi i-am cerut să-mi împrumute maşina. Era oToyota MR2 nouă, sclipitoare, cu doar o mie opt sute de kilometri la bord. Tocmai pentru că era nouă nu era prea bucuros că mi-odădea, dar mie nu-mi păsa. Ştiam că nu mă va refuza deoarecei-am împrumutat nişte bani ca să şi-o poată cumpăra. Am luat| cheile şi am condus vreo jumătate de oră. Abia atingeam pedalai de acceleraţie că îşi şi lua zborul. Era maşina ideală pentru! Scopul pe care mi-l propusesem. Am condus până la râul TamaJ la marginea oraşului şi acolo am dat peste zidul din piatră de| care aveam nevoie. Era peretele exterior al holului unui bloc cu apartamente de lux, la capătul unei străzi care se înfunda.] Vli-am luat distanţă suficientă şi am apăsat acceleraţia până la podea. Cred că aveam vreo sută cincizeci de kilometri la oră când am intrat în zid şi mi-am pierdut cunoştinţa.

  Din păcate pentru mine, zidul era mult mai puţin solid decât părea. Ca să mai economisească bani, probabil, nu puseseră suficient liant de întărire. Peretele s-a prăbuşit, iar botul maşinii s-a făcut praf. Asta a fost tot. Zidul a absorbit impactul pentru că nu era solid, şi pe deasupra am uitat să-mi desfac centura de siguranţă.

  Moartea a trecut pe lângă mine şi nici măcar nu mă rănisem grav. Însă extrem de ciudat a fost faptul că nu mă durea absolut nimic. Mă simţeam ca vrăjită de vulpi. M-au dus la spital şi mi-au îngrijit singura coastă ruptă. Au venit şi poliţişti şi mi-au pus o mulţime de întrebări, dar le-am spus că nu-mi aminteam nimic, că probabil am confundat acceleraţia cu frâna. M-au crezut. Tocmai împlinisem douăzeci de ani şi aveam permisul de conducere doar de şase luni. În plus, nu arătam a sinucigaşă. Cine naiba vrea să se sinucidă strâns cu centura de siguranţă?

  După ce am ieşit din spital, m-am confruntat cu o serie de dificultăţi. Mai întâi a trebuit să plătesc uriaşul împrumut făcut pentru MR2, pe care îl transformasem într-o grămadă de fiare vechi. Dintr-o greşeală a firmei de asigurări, maşina nu avea asigurarea făcută în întregime.

  Când mi-am dat seama că aş fi putut închiria o maşină cu asigurarea la zi a fost prea târziu. Dar mie nu-mi stătea capul la asigurare în momentele acelea. Nici nu cred că m-am gândit vreo clipă la asigurare sau că tentativa mea de sinucidere va eşua. Am intrat în zid cu o sută cincizeci de kilometri pe oră. E pur şi simplu uimitor că am scăpat cu viaţă.

  La scurtă vreme după aceea am primit o înştiinţare de la asociaţia de locatari a blocului prin care mi se cerea să plătesc l 364 294 de yeni pentru reparaţia zidului. Pe loc. Cu banii jos. N-am avut încotro şi am împrumutat de la tatăl meu. A fost (>e acord să-mi dea, dar numai sub formă de împrumut. Tata era foarte sever când venea vorba de bani. A zis că accidentul a fost din vina mea şi trebuia să-i restitui până la ultimul yen. L-am prins şi într-un moment în care nu stătea prea bine din Punct de vedere financiar, începuse deja extinderea clinicii şi „ apucau durerile de cap ori de câte ori se gândea la modalitatea de a mai procura bani pentru finalizarea proiectului.

  M-am gândit iar la sinucidere după o vreme, dar trebuia să am grijă să nu mai ratez, îmi propusesem să mă arunc de la etajul paisprezece al clădirii administrative a universităţii. Fără eşecuri de data asta. Nu aveam cum să mai dau greş. Am început să tatonez terenul şi să găsesc cea mai potrivită fereastră. Eram pe punctul de a mă arunca.

  Totuşi, am avut reţineri. Se întâmpla ceva ciudat în sufletul meu. Acel „ceva” m-a făcut să dau îndărăt în ultima clipă. A trecut destul de multă vreme până mi-am dat seama ce a fost acel „ceva”.

  Nu mă mai durea nimic.

  De când am fost internată în spital din cauza acelui accident, nu am mai ştiut ce înseamnă durerea. Una peste alta, mi-am dat seama într-o clipă că suferinţele dispăruseră cu desăvârşire. Aveam scaun regulat. Durerile menstruale au încetat complet, la fel şi cele de cap şi de stomac. Nici măcar coasta ruptă nu, m-a durut. Nu ştiu cum de s-a întâmplat minunea, dar scăpasem pur şi simplu de dureri şi suferinţe.

  Am decis să-mi duc viaţa mai departe. Voiam,