Deodată, mi se păru că eram jucăria unei halucinaţii şi am încercat să mă scutur de ea, s-o îndepărtez. Luând o bancnotă în mână, am pipăit-o uşor cu degetele. Simţurile, perceperea funcţionau normal. Era o hârtie nou-nouţă, cu frăgezime de mătasă, având număr, serie, aşa cum sunt toate bancnotele. Am ridicat-o în dreptul ferestrei ca să văd filigrama estompată. Am făcut acelaşi lucru şi cu altele. Erau, fără îndoială, veritabile. Am recitit telegrama: Matei Zăvideanu. Era vorba de moşierul meu, nicidecum de altcineva.

Aşadar, nu putea fi la mijloc nicio nălucire. Dimpotrivă, mă aflam în faţa unei realităţi certe, concrete, crude. Mi-am strâns capul în mâini, neştiind ce să mai fac. Ardea ca jeraticul. Tâmplele îmi zvâcneau pripit sub asaltul sângelui fierbinte. Broboane mari de sudoare îmi lunecau de pe frunte lăsându-se în jos pe valea obrajilor, ca să le sece arşiţa…

Cineva bătu în uşă. Am sărit în picioare. (De ce m-oi fi speriat aşa?) Am strâns în pripă teancul de bancnote înghesuindu-le de-a valma în buzunarele pijamalei.

— Cine-i?

— Eu. Te-ai sculat, savantule?

Era Radu, cine putea să fie decât el? Sau Cristina, femeia din casă. Ba nu. Radu…

— Îndată!

I-am deschis. Şteflea se ivi în prag, palid, cu cearcăne la ochi.

— Cum te-ai odihnit? m-a întrebat.

— Destul de bine, mulţumesc (probabil că surâdeam). Dar tu?

— De mine să nu vorbim: am lucrat toată noaptea pe deşălate, cum spune ţăranul. Fracturi, plăgi, traumatisme cu nemiluita. Am avut un caz care m-a întors pe dos: o femeie tânără, cu o plagă lacero-contuză la piciorul stâng, mi-a făcut gangrena gazoasă… O formă gravă, nenorocită… cum n-am văzut.

— Trebuie să mergi la amputare… Fără discuţie. Altfel se curăţă…

— Doi cu fractura bazei craniului s-au şi curăţat. Aşa că tu savantule, ai avut noroc cu carul…

— Va să zică, a fost ceva serios de tot.

— Cred şi eu. Închipuieşte-ţi trei vagoane complet sfărâmate. Înţelegi ce-i asta?

— Mda, carnagiu în toată puterea cuvântului. N-ai aflat cui datorăm măcelul?

— Abia am avut timp să răsuflu. Autorităţile anchetează pe capete. Când veneam spre casă mi-a spus în treacăt un prieten, avocat, cică impiegatul de serviciu de-aici, din staţie, unu Costescu, ar fi dat drumul mărfarului, fără să ceară liber, ca să facă cruce ca de obicei la Pietroasa. Dar acceleratul de rândul ăsta n-avea întârziere şi încrucişarea trenurilor trebuia să aibă loc la Caransebeş. În fine, precis nu se ştie ce a fost.

N-am priceput decât ceva confuz din lunga explicaţie a colegului. De altfel, nici nu reuşisem s-o urmăresc până la capăt.

— Sunt mulţi morţi?

— Vreo patruzeci şi cinci până acum. Dincolo, la Asigurări, s-au grămădit peste o sută de răniţi. I-au pus şi câte doi în pat. Dar nu e nimic sigur, în afară de zăpăceală. Nimeni nu-ţi poate da o ştire cumsecade. O să aflăm şi noi din ziarele de mâine. Cum stăm cu capul?

— Nu prea bine.

— Ba nu, zău?

— Am temperatură, dar mai degrabă obnubilări.

— Nu strică să-ţi faci o radiografie craniană…

— Cred că nu-i cazul!

— Să te păzească sfântul de diagnosticul medicului asupra lui însuşi. Ţi-aduci aminte de păţania lui Gheorghiu, teribilul nostru diagnostician?

Aci, am râs amândoi cu poftă. Erorile medicilor vestiţi sunt şi mai vestite decât ei.

— Aşa că fă bine şi lasă-te în seama mea. Suporţi deplasarea?

— Eu vreau să plec, omule… Nu mai complica lucrurile degeaba.

Aveam de gând să-mi continui călătoria până la Lipova, unde mă aşteptau ai mei. Până deseară voi ajunge oricum.

— Ce e aia? Nuntă? Eşti ţăcănit la cap?…

Ţăcănit la cap? Ah, prietene, într-adevăr, cam ţăcănit. Ăsta-i diagnosticul pe care l-ai pus la întâmplare, dar ai nimerit bine. Dacă ai şti ce mi s-a întâmplat, prin câte peripeţii am trecut, ţi-ai da seama că ciocnirea de trenuri a rămas pentru mine un fapt mărunt, de nebăgat în seamă. În starea mea, desigur, nu-mi arde de petrecere, dar nici de lipsit nu pot să lipsesc. M-aş mulţumi să fiu prezent, atâta tot. Doar pentru asta plecasem la drum, chit că acest drum era cât p-aci să fie fără întoarcere.

Radu stăruia să mă convingă.

— Nu înţelegi, savantule, că n-ai cu ce să mergi? Circulaţia încă nu s-a restabilit. Se lucrează pe capete la dislocarea lini ei, care e stricată pe o distanţă de câteva sute de metri…

— Hm, prost al dracului! Ce fac în cazul ăsta? Nu se poate găsi alt mijloc de locomoţie? O maşină, de pildă…

— Se poate, fireşte, dar nu e de loc indicat.

Spunând acestea doctorul Şteflea se uită la termometru.

— Poftim! 38 şi două linii… De unde naiba vine temperatura asta? Ţi-a pierit cheful acum?

Hm, simptom alarmant! Asta-mi mai trebuia – complicaţiile. Bine. Am să fac o radiografie. Fireşte că, deocamdată, voi renunţa la plecare. N-am încotro… Măcar să anunţ pe ai mei că… au aflat probabil şi ei de ciocnire şi or fi îngrijoraţi de soarta mea. Trebuie să le trimit o telegramă (ah, telegramele astea!) să-i liniştesc… Pe urmă, vom vedea ce mai e de făcut.

Ne-am înţeles să fac o radiografie la Spitalul Asigurărilor Sociale, acolo cică aveau un aparat nou, adus recent din Germania şi mai ales un radiolog bun.

— Îmbracă-te, savantule, subreta mea ţi-a curăţat hainele, vezi că le-a pus în faţa uşii. Te-aştept în sufragerie să luăm micul dejun, după care plecăm cu trăsura la spital.

— Mai bine am merge pe jos.

— Profund gândit, trăsura cam zdruncină şi nu-i bine, încuviinţă Şteflea, care tot timpul morfolea cu degetele o hârtiuţă găsită întâmplător pe masă. Asta ce-i? mă întrebă el. E a ta?

Am tresărit de spaimă:

— Da, a mea…

Aproape i-am smuls-o din mână.

— E telegrama prin care ai mei mă cheamă la nuntă, înţelegi…

Cum naiba o uitasem pe masă, la vedere? Dacă Radu îşi arunca ochii pe ea? Nu era vorba să citească textul (n-ar fi înţeles mare lucru), ci să reţie doar numele lui Zăvideanu pus în fruntea hârtiei. Atât ar fi fost de-ajuns ca să se ivească cine ştie ce complicaţii grave. Cerule, ce imprudenţă! De ce n-oi fi distrus din capul locului acest unic corp delict?

După ce Şteflea ieşi, am prefăcut corpul delict în zeci de bucăţele (să poftească cineva să-l reconstituie) şi le-am aruncat în sobă. Mult mai cuminte dacă le ardeam, dar gândurile cele mai bune îmi vin de regulă după consumarea faptei, replicile