cele mai isteţe, după încheierea dialogului. Apoi, cu o inexplicabilă zăbavă în faţa oglinzii, mi-am pus hainele curăţate şi călcate, parcă erau ca noi (merită femeia un bacşiş gras – o fi trăind cu Radu?) Intrat în costum, m-am simţit mai sigur, mai ocrotit, ca într-un adăpost pe măsura mea. (Nuditatea îmi trezeşte complexe de inferioritate) Când să bag pachetul în buzunar… Stai, ce fac? n-am numărat încă banii, măcar să ştiu câţi sunt… ce dracu! Fuga la uşă. Hârrş, răsucim cheia în broască (S-ar putea ca Radu, ori chiar subreta lui să mă surprindă, pacoste care le-ar fi pus vârf la toate). N-a fost nevoie de numărătoare, bancnotele erau noi, neatinse, aranjate în serie: un simplu calcul aritmetic de-o clipă… Da, desigur aveam 500.000 de lei. Mă aşteptam la suma asta, cele auzite de la Olarian se confirmă. Va să zică, bogat! Călare pe univers! Marlen, zeiţa mea, îmi vine să zburd de bucurie, să săr peste mări şi ţări, să mă cocoţ pe Everest pentru a striga de acolo omenirii că marele meu vis, începând de azi, de la ora zece, păşeşte ferm pe drumul înfăptuirii.. Câte avem azi, Marlen? Nouă iunie, duminică… Memorabilă dată în istoria noastră, nu-i aşa, soţioară mică? Te rog ia cu tine în eternitate pe acest 9 iunie!…

Numai că bucuria asta revărsată ca un ocean mă îneacă de prea multă ce e. Stau parcă pe vulcani clocotitori care mă zgâlţâie, vrând să mă facă una cu lava. Să se înfrupte şi ei nu atât din trupul şi sângele meu (vulcanii sunt sătui de oameni îngroziţi), ci din bucuria care mă inundă, element total necunoscut lor.

Nu mă las pradă. Vreau să-mi apăr bucuria cu dinţii!

…Colegul meu Şteflea nu mai poate merge cu mine la examenul radioscopie, a primit un telefon să se întoarcă la dispensarul său, i-au mai adus câţiva grav răniţi. Cazurile mai uşoare au fost transportate la Lugoj şi chiar la Timişoara.

Nu-i nimic, voi căuta să mă descurc singur. A dat în prealabil un telefon modicului radiolog Reiss şi a plecat valvârtej cu trăsura.

După el, am plecat şi eu pe jos. Sărbătoarea solară încă nu se sfârşise, aerul proaspăt şi răcoros îmi făcea bine. Mergeam agale în susul străzii, hotărât să nu mă mai gândesc la nimic.

Oraşul trăia ziua prezentă în linişte deplină, fără frământări şi probleme, străin de tot ce se întâmplase azi-noapte. Asta era în firea lucrurilor, solidaritatea umană merge până la o anumită graniţă, după aceea, omul rămâne singur. Cei mai apropiaţi de el, părinţi, soţie, fraţi, surori, încrucişează neputincioşi braţele şi nu-l mai pot ajuta.

Pe partea cealaltă a străzii un comisar ţanţoş, cu uniforma strânsă pe talie. Când am dat cu ochii de el, un fior de gheaţă mă străpunse pe şira spinării. Aş fi vrut parcă să mă topesc din câmpul lui vizual. Dar omul ordinii trecuse de mine şi se depărta liniştit, fără să-mi acorde cea mai mică atenţie.

Oh, ce sensibilitate nefericită! Sunt gata oricând să fac neghiobiile cele mai idioate. Mă mir că n-am luat-o la sănătoasa. Pentru cei care se tem primejdia e întotdeauna la un pas de ei.

Oricum nu e de loc prudent să umblu cu banii în buzunar. Nu ştii niciodată ce se poate întâmpla, aşa, pe nepusă masă. Dar ce puteam face? Să-i fi ascuns la Radu în casă? Şi unde, mă rog? Dacă aveam un geamantan (ah, geamantanul cu trusa au rămas în tren – sărăcuţul – ducă-se!) i-aş fi pus acolo, sub cheie şi n-aveam nicio grijă.

Am cotit la stânga ca să ajung la grădina publică. Acolo o tăbliţă pusă pe zidul unei clădiri îmi atrase atenţia: era Oficiul poştal. Bine că l-am găsit, trebuie să dau de veste celor de acasă ce-i cu mine, altfel vor înnebuni de grijă. Le-am trimis o telegramă-fulger: „Sunt sănătos, nu pot veni la nuntă.”

După asta, întrebând pe unul şi pe altul, am nimerit la Spitalul Asigurărilor. Acolo, zarvă, frământare, forfot, un du-te-vino neîntrerupt. Medicul-şef îşi pierduse capul de tot. Deşi cu câţiva ani mai vârstnic decât mine, avusesem la Brâncovenesc o discuţie în privinţa unui diagnostic, la care profesorul nostru îmi dăduse dreptate. M-am pomenit că vine la mine şi mă acoperă tam-nesam de ocări:

— Ce faci, colega, îmi stai cu burta la soare în timp ce iese sufletul din noi? Treci imediat la gardă…

M-am uitat lung la el, măsurându-l din cap până-n călcâie.

— Mă aflu aici ca pacient.

— Pacient? De ce pacient?

I-am spus pentru ce şi am adăugat că aveam nevoie de o radiografie a craniului.

— Scuză-mă, te rog, mi s-a părut că faci parte din personalul meu.

— Îmi pare rău că-ţi cunoşti atât de bine subalternii, eu lucrez la Spitalul Comunal din Piteşti, care se află la o depărtare de circa 300 de kilometri.

— Şi mie tot rău îmi pare că va trebui să aştepţi mult şi bine. Precădere au cazurile grave.

— Mulţumesc pentru lămurire. Dacă veneai acum o oră m-aş fi bucurat mai mult de revederea noastră după atâta timp. În ce mă priveşte, chiar în timpul războiului n-am lucrat aşa.

Aş mai fi adăugat că plâng pe nefericiţii pacienţi încăpuţi pe mâna lui, dar s-a făcut nevăzut cu nervii lui pe care trebuia să-i lase acasă, încuiaţi în sertar. Am vrut să renunţ, dar spre surprinderea mea, o soră medicală adresându-se mulţimii a strigat numele meu.

— Eu sunt…

— Poftiţi, vă rog, la domnul doctor Reiss.

Radiologul, un neamţ blond, între două vârste, mi-a făcut numaidecât radiografie. N-a găsit nimic alarmant, o simplă fisură, dar mi-a atras atenţia asupra primejdiei frei-intervalului.

Înainte de a pleca, l-am întrebat:

— Aveţi un procentaj de erori?

Radiologul surâse:

— Nu sunt Dumnezeu. Însă cred că e minimum. Aş zice sub cinci la sută… Vă temeţi?

I-am răspuns, ocolind întrebarea, că la vestitul spital Maggiore din Milano, s-a făcut, de curând o cercetare în spiritul celei mai stricte obiectivităţi ştiinţifice, luându-se în discuţie o sută douăzeci şi patru de decese înregistrate în cursul anului trecut. Concluzia: s-ar fi putut salva treizeci şi trei de pacienţi de la moarte prin diagnostic mai exact, sau printr-o terapeutică mai bună.

Am conchis:

— Vă felicit pentru procentajul dumneavoastră!

După plecare, mi-a părut rău, trebuia să servesc acest exemplu