Afară, în faţa spitalului, o surpriză: în timp ce coboram scările, a oprit un Packard şi cineva din interiorul maşinii m-a strigat familiar:

— Ilarie! Ilarie!

Era tata. De când sunt pe lume, nu-mi amintesc să mă fi copleşit cu atâtea îmbrăţişări şi sărutări ca de rândul acesta. Plângea de bucurie că mă văzuse teafăr (Scena, într-adevăr, mă emoţionase).

— Doamne, ce spaimă am tras… nu-ţi mai spun… Credeam că înnebunesc azi-dimineaţă când mi-a telefonat dirigintele poştii.

— Ţi-am trimis o telegramă acum două ore. A fost primul lucru pe care l-am făcut.

— Foarte bine! O primeşte Mariana… Voia să meargă cu mine, abia am convins-o să renunţe.

— A cui e maşina?

— A primarului Balotă… Suntem prieteni buni. El mi-a împrumutat-o. Hai undeva, să luăm o înghiţitură… Poate îmi spui prin ce-ai trecut…

Am nimerit chiar la restaurantul Majestic de azi-noapte, unde fusesem primit atât de ostil. Ne-am aşezat la o masă (erau mese pe trotuar). Patronul nu m-a recunoscut, nici că se simţea nevoia. Mare lucru nu i-am povestit tatii… Doar atât, că mă aflam în vagonul de clasa întâi şi…

— Foarte bine ai făcut, vagoanele de clasa întâia sunt de regulă aşezate la mijlocul trenului. În caz de coliziune acolo şocul e atenuat simţitor şi călătorii scapă numai cu spaima, înţelegi?

Nu ştiam asta… I-am mai spus că tocmai dormeam când s-a produs ciocnirea, că am fost lovit la cap, nu-mi dau seama cum, încât mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, cuprins de spaimă, am luat-o la sănătoasa peste câmp, nimerind chiar aici, la restaurantul ăsta, unde din întâmplare am dat peste un fost coleg de facultate care m-a găzduit peste noapte. Păcat că-mi pierduse-m geamantanul.

— Adică nu l-am pierdut… l-am uitat. Cine se mai gândea atunci la lucruri? Aveam smokingul nou-nouţ, trusa… Ah, şi brăţara, o brăţară de aur masiv… o cumpărasem pentru Mariana, cadou de nuntă.

— Lasă, nu-i nimic… Astea se fac la loc. Bine că ai scăpat teafăr…

— Teafăr de tot. Nu. Azi-noapte am avut temperatură, asta mă îngrijorează puţin. Tocmai îmi făcusem o radiografie…

Bătrânul s-a alarmat:

— Şi… ce-a spus?

— N-a găsit nimic…

— Mergem la Timişoara, acolo e un radiolog excelent. Nu strică să te vadă şi el…

Ne-am repezit până la dispensar cu gând să-mi iau rămas bun de la Şteflea, dar n-a fost chip: era în operaţie. În schimb, acasă la el, am rugat-o pe subretă să-i comunice plecarea mea şi i-am strecurat o hârtie de o sută pentru curăţatul hainelor. (Bacşiş regesc!)

Apoi, la drum întins. Şoferul, avertizat, conducea grijuliu, evitând hopurile pe cât era cu putinţă. Tolănit în voie pe canapeaua automobilului, alături de tata, mă simţeam într-o dispoziţie de securitate deplină, ca un animal-femelă care, stând să nască, considera drept protector pe cel dintâi animal adult ce-i apare dinaintea ochilor. Dar n-aveam chef de vorbă, mi-ajungea să-l ştiu pe bătrân lângă mine. De aceea, m-am prefăcut că dorm, retrăgându-mă în lumea gândurilor. Eram deficitar cu marea mea enigmă, ea rămăsese încă în aer, nerezolvată. Hai s-o iau din nou, de la capăt, poate voi reuşi să dezleg ceva.

Nu, e inutil să recapitulez ab initio, n-are sens. Până acum am desluşit neîndoielnic un lucru: transferul bancnotelor moşierului nu s-a petrecut decât după apariţia familiei severinenilor. Aici mă izbeam însă de un fapt incontestabil: adormisem după venirea familiei în compartiment. Admiţând că totuşi n-am dormit, ipoteza trebuie înlăturată. Prezenţa celor trei persoane nu-mi zădărnicea orice tentativă de furt?

Atunci, când am luat banii? După ciocnirea trenurilor? E exclus după ciocnire. Îmi pierdusem cunoştinţa, când m-am trezit a urmat fuga buimacă în noapte. În momentul fugii, moşierul se mai afla în compartiment sau nu? Uite, asta nu-mi aduc aminte şi pace. Cum se face că de severineni îmi aduc aminte foarte clar că dispăruseră, însă de moşier habar n-am?

În truda încordării, izbucni un gând cutezător: nu cumva în vis? Am respins categoric ipoteza. Cum în vis? Asta-i inepţie curată. Adică de ce, mă rog, inepţie? Dacă visul acela n-a fost vis, ci realitate?

Am tras aer mult în piept dintr-o trebuinţă nemărturisită de a nu mă sufoca. Hm! Dacă, într-adevăr, visul…

Înfierbântat, crezând că dezleg o clipă mai devreme nodul problemei, am rămas nehotărât ca în faţa unei răspântii.

Visul… Ce visasem oare?

Hai, toate forţele, să-l reconstituim… Visul a existat, trebuie reconstituit, poate îmi va servi drept o bază pentru concluziile viitoare. Mi-am amintit cu uşurinţă chipul lui Zăvideanu cu trăsăturile crispate de groază (obsesia cu tabloul din casa lui Radu mă ajuta enorm). Mi-am mai amintit gestul meu de a-l gâtui… da, îl strângeam de gât pe moşier cu amândouă mâinile… (Ah, monştrii din mine, ei erau autorii acestui sălbatic vis care trebuia să le dea satisfacţie.) Revăd în minte punga prădată. O scuturam în aer ca un trofeu. Şi în urechi îmi suna limpede zornăitul galbenilor.

„Poli de aur? Dar aici sunt bancnote de hârtie, proaspăt ieşite din tiparniţa Băncii Naţionale!”

Concomitent cu gândul, mi-am pipăit reflex buzunarul doldora. Nu, n-a fost decât un simplu vis, care a lucrat cu simboluri şi alegorii, în lipsa factorului vorbirii, cum a fost, de altfel, şi fuga mea, urmărit din spate de mâna cerească, simbol al purităţii, datorit desigur conştiinţei ultragiate.

Şi Freud şi Cordan şi D’Hervey susţin că stările afective care ne-au stăpânit înainte de a adormi, dau, în cele mai multe cazuri, conţinut viselor, că o dorinţă refulată în stare de veghe găseşte în vis drumul cel mai scurt al realizării. Deci nu pare deloc surprinzător că visul meu seamănă leit cu ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Cred că ipoteza cea mai aproape de adevăr este aceea că am pus mâna pe bani tot atunci când trenul se afla în gara Turnu-Severin, adică înainte de a sosi familia aceea alcătuită din trei persoane. E de neînchipuit însă cum memoria n-a înregistrat faptul. Eram, nici vorbă, foarte tulburat, tendinţe inconştiente se războiau surd cu sentimente şi dorinţe contradictorii. Ori, acest câmp de luptă haotic, sugrumat sub presiunea timpului, a dus la zădărnicirea unei percepţii normale.

Am rămas aici, punând punct atâtor frământări sterile. Important e ce voi face de aici înainte? Fără îndoială că Zăvideanu are