să mă bănuiască şi pe mine. El va bănui pe toată lumea, cu mine de ce ar face excepţie? Sunt, de altfel, singurul pe care îl cunoaşte. Numai că o simplă bănuială nu duce prea departe.

Are nevoie de probe, trebuie să dovedească înaintea anchetatorilor că eu am comis furtul. Dacă în urma unei percheziţii s-ar găsi pachetul cu bancnote, atunci da! Nimic de zis! Predau mâinile pentru a fi încătuşate. Dar asta nu se poate întâmpla decât unui guguştiuc care calcă în străchini. În ce mă priveşte, primul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă descotorosesc de bani, punându-i bine la păstrare. Şi mai potrivit loc de ascuns ca acasă, la tata, nu e altul… La noapte, sau în cursul zilei de mâine, am timp berechet să găsesc o ascunzătoare sigură. În orice caz e bine să nu mă ating de bani cel puţin câteva luni, căci voi fi în acest timp supravegheat îndeaproape fără să ştiu. Mai mult decât atât, nici nu trebuie să pornesc în ţările unde visul mă trimite. Plecarea mea ar stârni, cum e şi natural, bănuieli.

Bine, dar nici aşa nu merge. Să amân călătoria sine die? Chiar dacă aş răbda un an, bănuiala tot îşi va scoate capul. Ori, irosindu-mi astfel timpul, n-ajung nicăieri pentru bunul motiv că nici n-am plecat. E absolut necesar să îmbrobodesc grupul de oameni în mijlocul cărora trăiesc, făcându-l să creadă că am la îndemână o posibilitate de a studia în ţări străine. Fie o bursă fictivă, fie altceva. În fine, voi vedea ce-i de făcut. Pentru orice problemă există o soluţie…

Ah, ce straşnică dezlegare dacă Zăvideanu… Probabilitatea nu-i exclusă de loc, şi-au găsit moartea atâţia oameni. Totuşi, în această ipoteză, s-ar descoperi că el a fost jefuit, dar eu, unul, aş fi scos din cauză. Singurul care ştia că am călătorit cu el era profesorul Olarian. Dar el, plecat la Călimăneşti, să-şi îngrijească sănătatea, nu se întoarce decât mai târziu, peste o lună. Ori cu Olarian se putea face un aranjament… ştiu eu? Ba nu, asta nu-i bine… Mai degrabă i-aş spune că după coborârea lui, am trecut în vagonul-restaurant, iar prietenul său a rămas cu slătineanul – cel care ne-a oferit ţigări. Era destul ca să transfer bănuiala asupra altuia. Şi chiar dacă nu l-a jefuit slătineanul nostru nu se găseau destui corbi în asemenea împrejurări care să prade cadavrele, folosindu-se de zăpăceala generală? Ohoo!!!

Oricum vor evolua lucrurile, am convingerea că sunt singurul cu şanse de a nu fi bănuit că am comis furtul.

Cum? Dumneavoastră suspectaţi pe un medic cu trecut nepătat, care n-are niciun viciu, împotriva căruia nimeni până în prezent n-a adus o învinuire? Un om care în timpul ciocnirii a fost grav rănit la cap? Să declare doctorul Şteflea şi clienţii din restaurant în ce hal l-au văzut după catastrofă! Vedeţi de altul, domnilor poliţişti! Chiar un hoţ de rând n-ar putea să fure când e în primejdie să-şi piardă viaţa. Instinctul de conservare primează înainte de toate.

Deşi sunt străin de cercetări poliţieneşti îmi voi striga inocenţa, înfruntând pe anchetatori până în pânzele albe, ca să-mi apăr împărăţia idealului făurit de mine, de la tronul căreia nu voi abdica niciodată. Da, inocenţa, am spus bine, căci nu mă consider culpabil, nici cât negru sub unghie. Aşa fiind, nu pot fi tras la răspundere. Chiar admiţând că am furat, n-am făcut-o cu participarea conştiinţei, deşi ea mi-a dat prealabila încuviinţare şi poate că mi-ar fi dat-o toate conştiinţele oamenilor, pentru că ceea ce voi dărui în schimb face incomensurabil mai mult decât jumătatea de milion al lui Zăvideanu, mai mult decât aurul lumii adunat la un loc. He! Toutes proportions gardées!{3}

Încă ceva care taie nodul gordian al neînţelegerii: ei, bine, mă leg să restitui peste şapte ani banii moşierului sau urmaşilor săi, considerând suma drept un împrumut forţat. Îi voi plăti şi dobânzile cuvenite, fac orice…

Acum, să poftească cineva să mă acuze!

CAPITOLUL 8 O VESTE AŞTEPTATĂ I

Automobilul cu cei doi ajunse la Timişoara pe la orele trei după-amiază şi opri chiar în faţa locuinţei radiologului. Îl chema tot Reiss, era fratele mai mare al celui din Caransebeş. Lucra la spital, dar dădea consultaţii şi acasă, având un aparat de curând adus din Germania, care ocupa o cameră întreagă. Medicul se odihnea, ca de obicei după-masă, dar auzind despre ce-i vorba se îmbrăcă în pripă şi examină pe Ilarie Magheru cu toată atenţia. Temperatură nu mai avea. Cercetă în aparat cutia craniană fără a găsi nimic deosebit.

— Superficial, nu văd nicio leziune, absolut nimic… În profunzime nu pot garanta. Rămâne doar frei-intervalul… După paisprezece zile ai siguranţa deplină.

Ilarie luă hârtia (avea nevoie de un document, altfel, s-ar fi lipsit de ea. Era bun pentru orice eventualitate).

Plecă mai departe luând drumul Lipovei, unde îi aşteptau nuntaşii. Bătrânul lăsase vorbă: dacă Ilarie a păţit – Doamne fereşte – ceva, amânaţi nunta. Ori ei primiseră telegrama băiatului, aşa că toate erau în regulă. În regulă şi radiografia… De asemenea, noroc cu fata, Mariana făcea o partidă bună… Şi el însuşi dăduse peste un noroc atât de neaşteptat cu loteria, încât… Ah, ce s-a speriat că după lanţul noroacelor ăstora, să nu vină cumva nenorocirea. Din fericire, nu venise, uite că şi băiatul scăpase teafăr din accident… Aşa că… Doamne ajută, pe mai departe… Şi îşi făcu cruce.

În maşină, Ilarie, liberat de grija unor consecinţe grave şi gingaşe, ca toate maladiile creierului, se arătă mai bine dispus şi începu să-l descoasă pe bătrân în privinţa măritişului Marianei. El atât aştepta. Îi spuse că-i un băiat serios, fără vicii, n-a cerut fetei nicio zestre până şi nunta e făcută pe cheltuiala lui, adică a părinţilor, care erau bogaţi…

— Şi dumneata n-ai scos niciun ban din pungă?

— De unde, măi băiete? Ştii că am rămas doar cu nenorocita de pensie. Dacă nu mă strângea nevoia de gât, vindeam eu casa de la Merişani, ca să mă mut tocmai la dracu în praznic, unde are Mariana catedra? Adică, de ce să mint? Mi-au rămas câteva părăluţe,