— Mobilă? Atunci nu veţi locui împreună?

— Cum… împreună? Ei şi-au închiriat o casă aproape de liceu. Rămân cu baba Florea… Dacă n-ar fi ea…

— Ce mai face Fleurie? Câţi ani are? A făcut optzeci?

— Nu chiar, pe-aproape. Dar să lăsăm vorba asta. Vreau să-ţi spun un secret, şi să te rog ceva.

— M-ai făcut curios, père! Ce secret?

— Mai încet, să n-audă şoferul. Uite ce e, am câştigat la loterie… Alaltăieri, a fost tragerea şi…

— Da, ştiu… Cât ai câştigat?

— Eh, lozul a ieşit cu un sfert de milion, însă am jucat o jumătate… Cap sec!

— O sută douăzeci şi cinci de mii? Şi nu-i bine? Nu te bucuri?

— Sigur, e bine şi-atât… În sfârşit, aşa-i omul, nu-l satură nimic…

— Mariana trebuie să fie într-al nouălea cer.

— Ei nu i-am spus nimic, am tăcut ca peştele. Nu vreau să ştie că am bani. Nici ea, nici ginerele…

— De ce, père, de ce faci asta?

— Pentru că ei n-au nevoie de bani, câştigă destul, nu duc grija lor. Cu banii ăştia îmi asigur bătrâneţile, înţelegi? Ceva-ceva poate o să le dau, cândva, când or fi strânşi de gât. Dar fără să ştie că dispun de suma asta…

— Crezi că n-o să afle? Lipova e oraş mic, vestea se răspândeşte ca fulgerul.

— Tocmai asta vreau să împiedic. Şi am găsit mijlocul…

— Care?

— Uite, care… Lozul e la purtător, ţi-l dau ţie şi tu îl încasezi la Piteşti pe numele tău de la sucursala Loteriei de Stat…

„Asta-i formidabil! gândi Ilarie, cum se înlănţuie faptele în succesiunea lor, parcă s-ar produce numai în funcţie de persoana şi nevoile mele, pentru a-mi cădea totul mură-n gură?! Oare dorinţele pe care le difuzez în juru-mi au atâta forţă magnetică încât modifică fenomenologia în favoarea lor?”

Într-adevăr, Ilarie se gândise mai înainte cu o oră sau două că nu putea pleca în străinătate fără acoperire, ca să nu stârnească bănuieli. Trebuie neapărat să arunce praf în ochii autorităţilor şi cunoscuţilor că dispune fie de bani, fie de o bursă fictivă ca să poată întreprinde mult visata călătorie de studii în străinătate. Şi uite, soluţia venise pe de-a gata fără să mişte un deget.

— Bine, père, trec totul pe numele meu şi-ţi trimit banii. Mie ce-mi dai pentru osteneală?

— Opreşti cinci mii, mai mult nicio para.

— Nu, père, ţi-i trimit pe toţi, intacţi. Nu reţin niciun ban.

— Nu, nu-i trimiţi… căci se află şi n-am făcut nimic. Vin eu să-i iau.

— Bine, s-a făcut…

Eh, bătrâneţe, cu grijile şi năravurile ei… Pe cât era tatăl său de risipitor înainte vreme, pe atât devenise acum mână strânsă, îngândurat de ziua de mâine. Adevărul era în altă parte, Ilarie nu-l ştia: bătrânul avea datorii multe pe care prefera să le plătească din pensie cu ţârâita ani de-a rândul, fără să simtă, decât să le achite odată…

Acasă, nuntaşii îi aşteptau nerăbdători. Ilarie îşi îmbrăţişă sora înveşmântată în alb.

— Vai, Iluş, ce spaimă ne-ai tras…

— Tout est bien qui finit bien…{4}

Făcu apoi cunoştinţă cu soţul Marianei, pe care îl vedea pentru  prima dată (Hm, destul de prezentabil, aş zice chiar simpatic, numai să fie băiat de treabă!) şi strânse nenumărate mâini ale unor oameni total necunoscuţi. În zarva prezentărilor, numai pe o femeie bătrână, care stătea stingheră într-un colţ al salonului, n-o observase. Tatăl său îi atrase atenţia.

— Ah, Fleurie! Iartă-mă, scumpa mea Fleurie! Ţie trebuie să-ţi sărut întâi mâna…

O îmbrăţişă şi o sărută pe amândoi obrajii. Bătrâna emoţionată nu mai era în stare să scoată o vorbă. Avea ochii umezi şi boabele de lacrimi ce-i lunecau pe obraji nu erau numai de bucurii ci şi de jale.

— Ei, lasă, nu plânge, astăzi nu-i loc pentru plâns.

— Lipseşte cineva de la praznicul nostru şi nu trebuia… D-aia…

Familia Magherilor auzind spusele bătrânei se cutremură. Era vorba de Geneviève, mama miresei. Nimeni nu se gândise la ea, toţi o uitaseră la Merişani unde îşi făcea veşnicia.

Melodramaticul intermezzo nu ţinu prea mult. Invitaţii curioşi împrejmuiră pe Ilarie să-l descoasă cum s-a întâmplat groaznica ciocnire de la Pietroasa, câţi morţi şi câţi răniţi sunt, în ce împrejurări a scăpat viu şi nevătămat. Doctorul, căruia îi era lehamite de blestemata nenorocire, le-o tăie scurt că nu ştie nimic, în momentul coliziunii dormea, iar după aceea, s-a refugiat la Caransebeş. Cei care doreau mai multe amănunte să citească ziarele de mâine, unde vor afla ce-a fost.

— În ceea ce mă priveşte, conchise, m-am ales cu o pagubă prea mică faţă de ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla: mi-am pierdut geamantanul cu hainele şi în special cadoul de nuntă. Aşa că, dragă Mariana, îţi rămân dator cu o prea frumoasă brăţară pe care am să ţi-o cumpăr din nou…

— Lasă, Iluş, faptul că ai scăpat cu viaţă e cel mai frumos dar pe care mi-l faci…

— Sunt de aceeaşi părere, numai ca el nu ţine loc de brăţară…

Se făcuse târziu. Alaiul nuntaşilor, porni de-a valma la catedrala aflată în apropiere, unde trebuia să înceapă slujba religioasă. După aceea se încinse petrecerea într-un salon special amenajat al restaurantului Timiş.

Ilarie, în mijlocul însufleţirii generale, îndura un ciudat simţământ, care îl contraria mult. Uite, aici domneşte principiul binelui şi dincolo, la Pietroasa, principiul răului. Aici – dans, petrecere la toartă, dincolo – lacrimi, deznădejde, jale cu carul. E o contradicţie între aceste două principii, sau o conlucrare? Se ciocnesc între ele, ori se completează imprimând un relief vieţii de toate zilele? Guvernarea unuia singur ar aduce monotonia, lipsa de neprevăzut? Binele prea mult ar chema răul într-ajutor pentru obţinerea echilibrului?…

Câte întrebări, tot atâtea ridicări din umeri în loc de răspuns. Mai bine să sorbim plinul clipei prezente. Ea reprezintă viaţa în desfăşurare, e esenţa trăirii. Înainte şi după se află cunoscutul inert şi necunoscutul incert.

Ridică paharul, făcu o urare mirilor şi gustă câteva picături de vin. Parcă i-ar fi plăcut să se avânte în vârtejul dansului, de când nu mai strânse în braţe un trup de femeie, însă era contraindicat.

Medice, cura te ipse,{5} îi şoptea un glas profesional. Pe alţii ştii să-i îngrijeşti, pe tine, nu?

Se retrase la timp, fără a