stârni proteste. Toţi ştiau că trecuse prin momente grele care lăsaseră urme şi că avea nevoie de odihnă. II

Se trezi pe la amiază, după un somn profund. Cum făcu ochi trimise după ziar.

— Tocmai îl citeşte tatăl tău, îi spuse baba Florea.

Ilarie se duse la bătrân să-i ceară gazeta. Acesta era în cerdac cu ochelarii pe nas. Cufundat în lectură.

— N-ai isprăvit, père?

— Stai că mai am puţin…

După care adăugă, clătinând capul:

— Prăpădul prăpădului. Mare noroc avuseşi, băiete! Noroc cu carul! Aşa nenorocire nu s-a mai întâmplat pe căile noastre ferate…

— A ieşit lista morţilor?

— Ia, uite aici, lungă ca o zi de post. Sunt cincizeci şi doi până acum, i-am numărat, başca răniţii…

— Da-mi voie să arunc o privire, şi Ilarie aproape îi smulse gazeta din mână. Citi încordat, urmărind cu degetul rândurile cu litere mărunte, ca să nu-i scape niciun nume.

Ajunse la sfârşitul listei fără să găsească ceea ce căuta. Reluă lectura de la capăt, cu atenţia încordată.

Nicolae Petrescu, Maria Săndoiu, Petre Pascu, Matei Dăvideanu…

Matei Dăvideanu? Hm! N-o fi chiar moşierul? Prenumele-i exact, ştiu sigur că Matei îl cheamă. Dar Dăvideanu?! Prea-i mare potriveala, prea suspectă diferenţa numai de-o singură literă… Cred că e la mijloc o greşeală de tipar. În loc de Z, linotipistul a cules pe D… Dacă n-o fi aşa pun capul jos…

Ideea îi venise cu o forţă şi certitudine care excludea orice îndoială. Întoarse ziarul şi se uită la titlu. Era Universul. N-avea decât să controleze dacă în alte ziare de dimineaţă numele fusese corect tipărit.

— Încotro, băiete?

— Mă duc să dau o raită prin centru.

De fapt, plecase după gazete, căci simţea intens nevoia unei verificări. La primul chioşc, cumpără câteva ziare şi primul pe care îl deschise îi confirmă bănuiala. Într-adevăr, acolo scria negru pe alb: Matei Zăvideanu.

Aşadar… mort! Din calea doctorului pierise un obstacol, poate cel mai de seamă. Pentru asta fusese nevoie de jertfa unei vieţi. Bineînţeles, moartea moşierului nu-i aparţinea, era opera altcuiva, a hazardului orb, dar omul îi stătea împotrivă şi-i dorise nefiinţa, cu toate astea îl zgudui surprinzător vestea. Călătoriseră amândoi în acelaşi compartiment, în aceleaşi circumstanţe şi totuşi destinele lor fuseseră atât de diferite unul de altul.

Cu un gest pios îşi descoperi capul: părea că salută pe cel învins şi câteva clipe trăi o desăvârşită reculegere. După aceea, făcu calea întoarsă. Dar noua locuinţă, de când tatăl său se mutase la Lipova, îi păru deodată neprimitoare, străină. Nu înţelegea să-i vadă pe ai săi decât în casa cu grădină din Merişanii copilăriei şi adolescenţei, încăpută pe alte mâini. Avu de gând să-i sugereze bătrânului să răscumpere casa cu banii câştigaţi la loterie, dar renunţă fără motiv. Doborât de o tristeţe inexplicabilă intră în camera lui şi se trânti pe o sofa, îmbrăcat aşa cum era, punându-şi mâinile sub cap, drept pernă…

Baba Floarea, care trebăluia pe-acolo, îl întrebă:

— Să-ţi aduc, maică, o pernă, de ce te chinuieşti aşa?

— Nu, Fleurie, mai bine vino şi stai puţin lângă mine.

— Auleu, ce-ţi veni? La ce să stau?

— Aşază-te aici, în locul pernei…

— Mare ciudăţenie cu tine, Iluş, maică…

Îl ascultă şi făcu precum o rugase. Doctorul îşi puse capul în poala ei, şi închise ochii.

— Acum, Fleurie, spune-mi basmul acela cu uşurelu vântului şi greul pământului…

— Doamne iartă-mă, ce-ţi mai trăsneşte prin minte… Acu’ eşti băiat mare, ditamai doftori..

— Pentru tine, Fleurie, voi fi întotdeauna copil.

Începu să-i povestească domol, aşa cum îl adormea odinioară. De astă dată rămase treaz, dar coborându-se în puritatea copilăriei, simţi că se înalţă, ca un fulg, căci pe trup îi crescuseră numai aripi.

Acest sentiment de detaşare prin zone rarefiate nu dură prea mult. Un gest reflex de a-şi pipăi buzunarul unde ţinea bancnotele alungă euforia şi doctorul se văzu din nou pe pământ. Mda, banii aceia – ce să facă, unde să-i ascundă, cum să scape de ei? Chibzui în toate chipurile: aici, în casa asta nu-i bine, nici în apartamentul său din Piteşti, oricând se putea aştepta la o percheziţie minuţioasă. Parcă tot mai sigur ar fi să-i ascundă la spital. Şi acolo, unde? Dacă dă cineva peste pachet? A, dulapul cu medicamente e locul cel mai sigur. Vâră bancnotele într-un ambalaj farmaceutic şi nu-l mai doare capul. Cheile sunt la el, nimeni altul n-are acces acolo… Da, da aşa are să facă…

III

Cu toate stăruinţele bătrânului de a-şi prelungi şederea, Ilarie Magheru plecă la Piteşti chiar a doua zi după-amiază. La gară îl însoţi şi baba Floarea, căreia îi strecură o hârtie de o mie, fără ca ea să prindă de veste. Ajunse după miezul nopţii. O trăsură îl duse acasă în Strada Mare. Locuinţa i se păru parcă mai caldă decât o lăsase cu trei zile înainte. Telegrama prin care tatăl său îl chema la nuntă rămăsese pe birou în partea acoperită de tampon, dimpreună cu o scrisoare şi o ilustrată din Călimăneşti trimisă de profesorul Olarian.

— Multe s-au întâmplat de sâmbătă până azi, îşi spuse doctorul, strecurându-se în aşternut, învins de oboseală. Cât de mult e de-atunci. Şi cu toate astea nu sunt decât trei zile, tari şi mari. Atât de tari şi de mari, încât s-au întipărit adânc în memoria mea, iar binecuvântata uitare nu va avea niciodată îndrăzneala să le şteargă cu buretele ei miraculos.

CAPITOLUL 9 CEI DOI ASOCIAŢI I

Zăvidenii, boiernaşi de rangul al doilea, îşi pierdeau obârşia în negura trecutului. Mai înainte de serdarul Dragomir Zăvideanu, de pe vremea domniei Brâncoveanului, nu se ştie altul. Încoace, mai cunoscut era State Zăvideanu, care se însurase cu o rubedenie a generalului Kiseleff. Rusoaică de o frumuseţe rară. Mai toţi Zăvidenii trăiseră în umbră, retraşi pe la conacele lor, căutând tihna, uneori greu de găsit în acele vremuri. De aceea nu se înghesuiseră la demnităţi mari. Nici se amestecaseră în luptele necurmate pentru domnie. Oameni practici, le plăcuse să rămână cu capul pe umeri decât să-l piardă pentru o ambiţie deşartă.

Matei era ultimul coborâtor. Însurat de tânăr cu unica fată a Bănenilor, de fel din Mehedinţi, dusese ani de zile o viaţă ştearsă de mare senior rural. Pentru a-şi păstra demnitatea,