aşa cum spunea, el făcu unele opere de binefacere în satul Zăvideni unde avea conacul, înălţând un spital, o biserică şi o şcoală (scolii îi dăduse numai terenul, clădirea o durase statul) şi atât era mult. Pentru că Matei Zăvideanu suferea de o boală păcătoasă: zgârcenia. Cântărea fiecare gologan scos din pungă şi dacă n-ar fi fost orgoliul său boieresc, altă boală care se ciocnea de cea dintâi, dându-i mari sfâşieri lăuntrice, s-ar fi lipsit bucuros de orice binefacere obştească… Dar şi aşa îşi dădea în petic: zugrăveala bisericii rămase neterminată, fiindcă trebuia să mai plătească încă cinci sute de lei pe care nu-i prevăzuse şi nu se îndura să-i scoată din pungă.

De câţiva ani se mutase la Piteşti, dar nu stătea tot anul, ci numai toamna şi iarna, iar primăvara şi vara pleca la conac cu familia. Toate bune, numai o grijă îl rodea pe Matei: n-avea urmaş în linie bărbătească, pentru a-i duce mai departe spiţa, ci doar o fată, pe Marilena. După o secetă îndelungată, de zece ani, soţia lui purcese din nou grea şi născuse un băiat. Ce folos? Femeia muri din facere şi nu mult după aceea, se stinse şi copilul.

De fapt, medicii îl avertizară pe Zăvideanu că viaţa lehuzei e în primejdie şi avea de ales între mamă şi copil.

— Vreau copilul! ţinu morţiş orgoliosul moşier, gândindu-se la perpetuarea numelui Zăvidenilor cu jertfa unei vieţi.

Soarta vru altfel: după soţia condamnată la moarte de bărbatul ei pieri şi copilul venit stingher pe lume, fără mamă…

Matei Zăvideanu, resemnat cu vremea de năprasnica lovitură, nu se mai însură a doua oară, ci îngriji de fetiţa lui care se făcuse mare şi frumoasă. Vrând să-i dea o creştere aleasă, căută s-o ferească de apropieri primejdioase. Astfel, Marilena, de mică fu instruită de către o profesoară-guvernantă – domnişoara Henriette, adusă din Franţa, cu cheltuială mare. Franţuzoaica, fată bătrână şi săracă, se împăcase cu viaţa din casa Zăvidenilor, în ciuda dorului de patrie şi hotărâse să rămână în ţară până la măritişul copilei.

Marilena împlinise de curând şaptesprezece ani. Înaltă, subţire, cu părul blond, buclat, ochii verzi, migdalaţi, arăta ca un superb manechin de vitrină. În ciuda acestor însuşiri fizice care o apropiau de perfecţiune, copila avea faţa palidă ca ceara şi orice boală se lega de ea. N-o trimisese la şcoală, învăţa acasă şi numai la sfârşitul anului se prezenta la examene, ca pregătită particular. Aşa că tot timpul şi-l petrecea în tovărăşia domnişoarei Henriette, după un program riguros întocmit de unica ei profesoară, cu anumite ore de diverse obiecte de studiu, pian, engleză, germană, apoi sporturi (în special tenis). Câteodată, făcea excursii mai lungi cu automobilul, minunându-se de tot ce vedea, cu o naivitate care îi sporea farmecul.

Între timp, sora lui Matei, anume Elena, se măritase cu Şerban Voinea, un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, voinic şi bine legat, cu favoriţi şi mustăţi. Cumpănit de faptă şi zgârcit la vorbă, impunea de la început, fără ca cineva să prindă de veste în ce sta superioritatea acestui om. Avea trăsăturile feţei aspre, hotărâte, doi ochi mari, apăraţi de sprâncene negre, stufoase, care aproape se împreunau mai sus de rădăcina nasului. Uitătura lor pătrundea ca o săgeată trimisă fără greş. Încolo, părea posac, închis în el, necomunicativ. Dar hotărât la faptă. Orice piedici, departe de a-i slăbi voinţa, i-o întărâtau. Era capabil să stăpânească nu numai destinul său, dar şi pe al altora cu care drumurile sale se întâlneau. Pornise de jos. Tatăl său, răzeş de prin părţile Vrancei, trăia încă, deşi trecuse de nouăzeci de ani. Maică-sa avusese o spuză de copii – optsprezece băieţi şi fete – toţi în viaţă. Drept răsplată pentru fecunditatea ei uimitoare, se alese cu o pensie de la Regina Elisabeta.

După ce-şi luă licenţa în drept, Şerban fu numit procuror la tribunalul din Piteşti, unde rămase câţiva ani. Apoi demisionă ca să se apuce de avocatură. Apărând câţiva ani interesele lui Zăvideanu, dobândi prietenia acestuia – lucru destul de neobişnuit, ţinând seama de firea solitară a moşierului. De acum înainte ce mai avea nevoie de avocatură? O dată cu însurătoarea deveni asociatul cumnatului său şi amândoi înfiinţară în oraş un birou de vânzare-cumpărare a cerealelor en-eros.

Treburile merseră din plin, căci, avură parte de ani buni, mănoşi. Dar nu se ocupau numai cu exportul grânelor, ci de orice afacere care aducea câştig gras. Prinzând de veste că în Banat, la Buziaş, pavilionul băilor, dimpreună cu hotelul erau de vânzare pe un preţ derizoriu, se hotărâră să-l cumpere ca să nu le scape chilipirul din mână. Şerban fiind reţinut de un proces, trebui să plece Matei cu banii la Timişoara, unde avea să semneze actul de vânzare-cumpărare.

În noaptea aceea, de pomină, Şerban Voinea se afla la Clubul Renaşterea. Ca de obicei, juca table cu colonelul Dordea, desfăcându-se astfel o oră-două de grijile de peste zi. Când să plece, după miezul nopţii, se pomeniră cu prefectul Ghibănescu Statuie. Era întunecat ca pământul şi înainte de a fi descusut ce căuta la un ceas atât de târziu, el se opri şi anunţă pe cei de faţă, cu o voce gravă:

— Domnilor, o mare nenorocire s-a întâmplat adineauri între Lugoj şi Caransebeş…

Vestea, picată din senin, alungi feţele clubmenilor împrăştiaţi pe la mese. Se iscă o avalanşă de întrebări: Ce nenorocire? Vreun cutremur? Incendiu? Accident? Ce-a fost acolo?

— Acceleratul 701 s-a ciocnit cu un tren de marfă. Sunt foarte multe victime.

Alt val de întrebări: Unde? Cum? Când?

— Nu cunosc amănunte. Catastrofa a avut loc lângă staţia Pietroasa, dincolo sau dincoace de Caransebeş, nu ştiu precis.

Vasta încăpere a clubului, loc de deconectare a protipendadei oraşului, adică joc de cărţi şi băuturică, se transformă brusc într-o biserică fără altar, sfinţi şi lumânări. Pe aripile vestirii prefectului se furişă un zvon de moarte.

Şerban Voinea îngheţă, făcând laolaltă cu scaunul pe care şedea o statuie fără soclu.

— Ce spuneţi? Chiar acceleratul cu plecarea din gara noastră la cinci şi un sfert?

— Da… ăsta. Ai pe cineva care se afla în tren?

— Apăi… cumnatu-meu… A plecat la Timişoara… adică la Buziaş…

— Ce spui? Conu’ Matei Zăvideanu?

— Chiar