— Zi Doamne fereşte!

Câţiva ridicară din umeri, alţii pufniră sec, gesturi mărunte care camuflau resemnări ancestrale: Ce putem face noi, oamenii? Fiecare cu destinul său!…

Şerban Voinea se adresă din nou prefectului:

— Vi s-a comunicat numele morţilor şi răniţilor?

— Nu încă. Ciocnirea s-a produs pe la unsprezece noaptea.

— Acum o oră şi jumătate?

— Exact. Autorităţile n-au vreme să facă identificarea victimelor.

— Şi nu vor avea nici mâine toată ziua, se băgă avocatul Radulian în discuţie. Vă daţi seama ce zarvă trebuie să fie la faţa locului? Vrând, nevrând, trebuie să aşteptaţi, dragă Şerbane, până poimâine…

— Până poimâine? Hm! Uşor de zis, murmură colonelul Dornea.

— Până poimâine înnebunesc de tot, spuse Voinea.

Cei de faţă confirmară… Da, da, înnebuneşte omul apăsat de atâta grijă… Până atunci sunt două nopţi şi o zi… Nu poţi închide un ochi, nu poţi să te atingi de mâncare. Cum să străbaţi teafăr prin atâta pustiu de timp?

— Din ce cauză s-au ciocnit trenurile? întrebă pe prefect judecătorul de instrucţie Kaminski.

— Se crede că vina e a impiegatului de mişcare de la Caransebeş: a dat drumul acceleratului fără să ceară liber…

— Era beat? Nenorocitul!! Cum a putut să facă una ca asta?

— Nu ştiu nimic… Absolut nimic…

Avocatul Radulian începu să povestească despre o catastrofă (aia catastrofă – nu jucărie!) întâmplată în timpul războiului la Ciurea. Trenul era înţesat de lume, ca sardelele. Şi când a apucat-o la vale, prăpădul prăpădului! Sute de victime, militari, civili, de tot felul. Nici până acum nu-şi dădea seama cum a scăpat numai cu două coaste rupte. O femeie, chiar el a văzul cu ochii cum a…

Şerban Voinea nu avu răbdare să asculte povestirea fostului decan al baroului, care, desigur, îngroşa fără măsură grozăviile văzute. Prefectul Ghibănescu îl ajunse din urmă:

— Vino mâine pe la prefectură, poate aflu vreo veste despre conu’ Matei. Să sperăm că va fi bună.

Voinea înclină din cap:

— Să dea Dumnezeu!

Coborî scările şi apucă pe bulevard, însoţit de liniştea gravă a oraşului care dormea. Ajuns acasă, deschise încet uşa dormitorului ca să nu trezească pe soţia sa. Renunţă să aprindă lumina. Felinarul din stradă strecura pe fereastră o panglică de argint care se culcase pe covor. Se dezbrăcă uşor, cu mişcări de vată; parcă s-ar fi dezbrăcat altcineva în locul său.

„Se pare că nu mai simt nimic”, îşi spuse şi strecurat în patul larg, înfipse privirile în gol. Nemişcat ca o stâncă, fără gânduri, fără vedere, înfrunta apăsarea timpului. Într-un târziu, poate izbuti să aţipească, dar grija care se plimba prin toată fiinţa lui îl trezi. Şi din nou începu lupta mută cu taina nopţii. Un zgomot metalic, plăcut, bătu de patru ori la porţile urechilor. Ca prin vis, recunoscu glasul pendulei din hol. Şi holul se afla departe, peste două camere. Ciudăţenie! N-ar fi Crezut niciodată că se poate auzi pendula de la o distanţă atât de mare.

— Trebuie că s-a luminat, de ziuă, îşi zise cu o uşoară satisfacţie. Am biruit noaptea!

Coborî din pat şi, ducându-se în vârful picioarelor la fereastră, trase storul. Lumina vie de afară năvăli în odaie şi o spălă de neguri. Apoi se vârî din nou în aşternut. O problemă proaspătă, legată de cea mai stringentă actualitate, îi poposi în minte:

— În ipoteza că Matei… (escaladă cuvântul a murit) s-ar putea întâmpla ca banii aflaţi la el să… dispară. Se găsesc destui corbi care jefuiesc cadavrele, în împrejurări de-astea.

Urmă activ în sinea lui:

— Ah, i-am spus de-atâtea ori: Matei, nu-i prudent să pleci cu banii la tine, să-i trimitem prin Banca de Scont, dă-l dracului de comision, nu e mare… Cu cine să te înţelegi? Şi, uite, acum… realitatea îmi dă dreptate… În definitiv 500.000 de lei e o sumă, nu jucărie… S-o pierzi aşa, prosteşte, când cu un comision de câteva sute aveai deplină siguranţă…

După care, avocatul conchise, lucid:

— S-ar zice că mai mult mă preocupă banii aceia decât cumnatul Matei. Afurisită treabă!

Surâse îngăduitor, poate prea îngăduitor cu sine. Ştia că în evenimentele cruciale din viaţa noastră omul rămâne singur, nimeni nu-l mai poate ajuta. Aşa e de când lumea şi pământul.

Coborând mai adânc în el, fu dispus să recunoască deschis că zguduirea pe care o îndurase auzind teribila veste din gura prefectului, cu toate urmările (o noapte de nesomn), nu privea decât în mică măsură pe cumnatu-său, ci banii, banii, banii pe care acesta îi avea asupră-i…

Se întoarse pe partea cealaltă, inundat uşor de o jenă faţa de el însuşi. Goni gândul care îi dăduse în vileag (pentru a câta oară?) egoismul său atât de crud. Apoi, pentru divertisment, trase cu ochiul spre soţia lui, culcată în patul de alături. Suflarea îi sălta ritmic pieptul, iar pe faţa-i se ivise un surâs perceptibil.

„Că bine mai doarme! gândi. Poate visează un vis frumos. S-o fi aşteptând ca fratele ei să…”

Nu-i destăinui nimic din cele aflate azi-noapte la club. La ce bun să-i facă inimă rea? S-ar putea să nu fie nimic (Hm! Nimic, după atâta zbucium? Nu-i păcat, Doamne, iartă-mă!)

Trimise după ziare. Le răsfoi în pripă, retras în biroul său. Titluri mari, pe patru şi cinci coloane îi atraseră atenţia: Catastrofa de la Pietroasa… O vale a plângerii în Banat! Peste şaptezeci de morţi! Sute de răniţi… Directorul general al Poştelor ucis cu soţia şi fiica.

Despre Matei ziarele nu pomeneau nimic. Nici mort, nici rănit…

„Fără doar şi poate că a scăpat teafăr!” îşi zise Şerban cu un gest brutal zvârli ziarele pe jos.

Pe la amiază, plecă la prefectură. În sala de aşteptare, nimeni. Cu atât mai bine. Şeful de cabinet îl introduse numaidecât în biroul lui Ghibănescu-Statuie.

— Aţi aflat ceva nou, domnule prefect?

— Veşti rele, dragă Voinea… nu mă aşteptam la asemenea proporţii… Avem, închipuie-ţi, peste patruzeci de morţi… De răniţi, nu mai pomenesc…

— Ziarele vorbesc de şaptezeci de morţi.

— Exagerează, ca de obicei, ştim asta cu toţii… Te rog stai… fă-mi plăcerea…

Şerban se aşeză masiv, cufundându-se în fotoliu.

— Despre cumnatu-meu, nimic? Nicio ştire?

— Ba da, ba da, m-am interesat special…

În clipa aceea sună telefonul…

— Caransebeşul? Prefectura? Dumneata eşti. Dragă Udrişte? Aşteptam cu nerăbdare acest telefon. Aşadar, e adevărat… Se confirmă, deci? Da, da, da cu toată precizia…