îmi pare foarte rău… Mulţumesc, colega… Poimâine vii la Bucureşti la consfătuire? Atunci, ne vedem acolo… mai scoatem o vorbuliţă. La bună vedere!

După ce agăţă receptorul, Ghibănescu zise:

— Am vorbit cu Caransebeşul… Chiar cu prefectul. L-am rugat să-mi confirme dacă Matei se află printre victime…

— Şi v-a confirmat?

— Da, precum ai auzit. Din păcate, asta e situaţia! Condoleanţele mele!

Voinea se ridică în picioare. Nu i se clinti niciun muşchi al feţei. Arăta aproape senin, ca şi când vestea era firească, de neînlăturat. Spuse răspicat:

— Mda… da… Mulţumesc pentru condoleanţe.

Strânse în tăcere mâna prefectului, apoi ieşi cu paşi măsuraţi, fără grabă, ca un om pe care o lovitură ca asta nu poate să-l doboare.

Ghibănescu îl conduse până la uşă:

— Să ştii că a fost transportat şi se află depus la morga spitalului judeţean…

Voinea înclină încet capul. Ştia, de altfel cum procedau autorităţile în asemenea cazuri, fusese doar patru ani de zile procuror. Coborî şi o luă agale pe stradă, îndreptându-se spre biroul său din oraş. Când se apropie de clădire, văzu cu ochi noi firma la care nu se uita niciodată. Numele celor doi asociaţi, Matei Zăvideanu şi Şerban Voinea, îi sări dinainte, cu o spuză de semne de întrebare. Şi veni de undeva, dincolo de conştiinţă, rezolvarea: de acum încolo rămâne doar un singur nume: Şerban Voinea.

Nu îndrăzni nici să surâdă măcar acestei satisfacţii ascunse undeva în fiinţa lui. Dar ştia prea bine că ne stânjeneşte semenul nostru, ne stă în cale, ne încurcă mersul înainte şi abia aşteptăm să piară ca să-i luăm locul, dacă se poate, chiar bunurile. Nu ne mărturisim nici nouă înşine această pornire hrănită de egoismul cumplit care ne stăpâneşte, dar nu e mai puţin adevărat că ea există şi e atotputernică. Numai tatăl şi mama sunt pentru copiii lor străini de acest gând, dar asta e atât de puţin! În schimb, copiii nutresc acest simţământ ruşinos faţă de părinţi. Vai de sărmana fire omenească – cât e de plâns!

Toate aceste constatări rupte din experienţă îi trecură moşierului prin minte, preţ de o secundă-două… Intrând în biroul său, chemă pe contabilul-şef, mâna lui dreaptă, singurul care era prezent la serviciu şi duminica:

— Ascultă Gherghel, cumnatul meu Matei s-a prăpădit în catastrofa de cale ferată de la Pietroasa. Eu voi lipsi mâine, poate şi poimâine.

Înainte ca funcţionarul să se dezmeticească, patronul îl copleşi cu un noian de dispoziţii:

— Angajează de la Pompe Funebre o autodubă ca să aduc mortul; comandă un sicriu ultimul model, să fie gata poimâine, dă un anunţ mortuar la Universul, înmormântarea peste trei zile, joi, ora 4 după-amiaza; pune oameni să renoveze cavoul, aici, arboraţi imediat doliul, restul te descurci singur. A, telefonează soră-mii, la Slatina, să vie urgent să stea cu nevastă-mea cât timp lipsesc ei. Trimite-l pe Mutu cu maşina. Eu plec peste o oră. Autoduba să vie să mă ia de acasă. Bună ziua!

Şerban Voinea părăsi întreprinderea ca gonit din spate. Pe stradă opri o trăsură, deşi distanţa până acasă nu era mai mare de câteva sute de metri.

Soţia se miră totuşi, văzându-l întors la o oră atât de nepotrivită. Uitase ceva? I-ar fi telefonat. Ce să fie?

— Vino, draga mea, avem ceva de discutat.

Intrară în sufragerie. Bărbatul se aşeză pe un scaun.

— Stai şi tu, Lena… o pofti, arătându-i alt scaun, lângă el.

— Dar ce e? Ce e? se sperie Lena, văzând acest ceremonial cu totul neobişnuit. O veste rea?

— Destul de rea. N-am încotro, trebuie să ţi-o spun, fără prea multe menajamente. Dar te rog să-ţi păstrezi calmul… Altfel…

— Doamne, ce s-a întâmplat? strigă soţia, îngălbenind. Spune, odată… Despre Matei e vorba?

— Da…

— Ce-i cu el? Nu cumva?

Soţul drept răspuns îi luă mâna şi i-o strânse:

— Haide, curaj!

Femeia înţelese cumplitul adevăr. Slobozi un ţipăt sfâşietor şi căzu moale în braţele bărbatului.

— Vino-ţi în fire, Lena, ştiu că te doare, dar ce rezolvi, spune-mi ce rezolvi dacă te îmbolnăveşti? De înviat nu-l înviezi. Atunci?

— Ce-a fost, cum s-a întâmplat? îngăimă ea printre suspine..

— S-au ciocnit trenurile… între Lugoj şi Caransebeş… Asta a fost…

— Doamne, ce moarte îngrozitoare!… De ce a trebuit să i se întâmple una ca asta?

Ce să-i răspundă? Voinea se uita buimac la ea şi nu-i venea a crede ochilor. O veste rea avusese putere să devasteze numai în câteva clipe frumuseţea şi vioiciunea soţiei sale, s-o preschimbe într-o sărmană epavă omenească şi poate, s-o ucidă chiar…

— Pentru numele lui Dumnezeu, stăpâneşte-te, Lena… Regret ca ţi-am spus… Dar ce vrei să fac? Puteam să-ţi ascund adevărul?

— Ai procedat bine… nici vorbă… însă nu pot, nu pot altfel. Cu timpul are să-mi treacă… Orice trece…

— Nu lăsa să lucreze timpul doar. Apelează la propriile tale mijloace, afară de cazul dacă nu ţii neapărat să te îmbolnăveşti… Marilena unde e?

Auzind de fiica fratelui mort, Elena fu inundată de un nou val de lacrimi.

— Uitasem de ea… Sărmana fată! Cum o să-i spun? Nu pot, n-am curajul… Doamne, ce nenorocire!

Şerban se hotărî, de rândul acesta, să procedeze cu mai mult tact. Chemă pe Henriette, dădaca franţuzoaică şi, după ce-i vesti sumar faptul, o rugă să pregătească pe îndelete, cu toate menajamentele, pe orfană.

— Conaşule, a venit, nu ştiu cum să vă spui, o maşină neagră, cu cruce, anunţă una din slujnicele casei.

— Bine, spune-i şoferului să aştepte…

— Pleci… acolo? îl întrebă din ochi Elena, cu o uşoară mustrare mută că o lasă singură în acele împrejurări.

Bărbatul înţelese:

— Ce să fac, Lena, pot să trimit pe altcineva? Nu-ţi fie teamă, am anunţat pe soră-mea, Smaranda. Până deseară vine de la Slatina. Staţi împreună.

— Bine te-ai gândit. Dar pleci la drum fără să iei ceva în gură?

Voinea cătă la ea mustrător. Oh, femeile astea caraghios de grijulii: de mâncare îi ardea lui acum? Şi nu găsea pe drum ce să înfulece dacă îl apuca foamea?

— Numai o pijama îmi trebuie şi periuţa de dinţi. Atâta…

Când plecă o auzi din spate bocind. N-o mai ţinu de rău.

— Las’ că-i trece!…

 

CAPITOLUL 10 ÎNTOARCEREA

A doua zi tot oraşul aflase că medicul Magheru de la Spitalul Comunal scăpase cu viaţă din catastrofa de la Pietroasa, în timp ce Matei Zăvideanu îşi găsise moarte. Cine se pune cu soarta omului? Dacă-l face maică-sa norocos, poate