Ziarele bucureştene se înfruptau din marea nenorocire cât mai copios ca să-şi umple coloanele. Altfel nici n-aveau cum. Despre fericire ce ar fi putut să scrie ca să intereseze pe cititorii lor decât ceva călduţ, insipid, plicticos? Şi unde s-o găsească, în care colţ de ţară? În schimb nenorocirea se dovedea miliardară, magnifică, avea tragism cu carul, material zguduitor de viaţă, era aptă pentru descrieri emoţionate pe care să le citeşti cu sufletul la gură.

Ilarie, ori de câte ori ieşea, îl încolţeau cunoscuţii, mai rar prietenii (încă n-avea destui prieteni), ca să-i ceară amănunte în legătură cu accidentul. Plictisit, debita câteva fraze stereotipe şi se făcea nevăzut. Poate s-ar fi angajat mai mult în aceste dialoguri, dar câţiva îi puseseră o întrebare neaşteptată, pe care conştiinţa lui n-o formulase (o omisese într-adins?).

— Şi dumneata ce-ai făcut ca medic? Câte vieţi ai salvat?…

Se spunea că suferise un traumatism cranian închis, cu leziuni ale tegumentelor (într-adins folosea termeni medicali prea puţin accesibili profanilor), dar ei se uitau bănuitori văzându-l teafăr pe picioare.

Era o întrebare gravă. Se mira el însuşi de comportarea pe care o avusese în timpul accidentului din punct de vedere profesional. Traumatismul care s-a dovedit fără urmări era chiar un motiv ca s-o ia la fugă, încotro vedea cu ochii, uitând că zeci de răniţi aveau nevoie de ajutorul său? Vorbise în el numai instinctul de conservare? Şi acest glas fusese atât de puternic, încât le acoperise pe celelalte? Predomina în fiinţa lui, ca unic comandament, propria-i salvare?

„Mda… încă nu sunt medic… Formal, având în mână o diplomă şi un bagaj de cunoştinţe, profesez medicina, dar până să devin medic mai va… Subconştientul nu e decât parţial angajat în meseria mea, iar inconştientul, aproape de loc”.

Proprietăreasa, doamna Albu, se bucură de norocul chiriaşului ei. Spusese unei prietene:

— Zău, era păcat de Dumnezeu să se prăpădească o mândreţe de băiat ca doctorul…

În sentimentul ei era şi calculul material, dar şi o doză de simpatie.

Mai caldă fu întâlnirea cu colonelul Dordea. Acesta, picat proaspăt (lipsise câteva zile din oraş), auzise de eveniment, se abătu acasă la doctor şi-l copleşi cu sărutări.

— Tăticule, ce era să păţim? Nu-mi vine a crede!

Ilarie, emoţionat de revărsarea unei prietenii atât de fierbinţi, se apucă să povestească, fără zgârcenia amănuntelor, prin tot ce trecuse.

— Va să zică, te-ai lovit la cap? Puteai să te cureţi… loviturile astea sunt primejdioase al dracului… Bine că ai cap tare…

Râseră amândoi cu poftă.

— Şi cu bietul Mateiaş cum s-a întâmplat?

— Cât ştii dumneata tot atât ştiu şi eu…

— Cum, adică, n-aţi fost pe-un loc?

— Ba da, în acelaşi compartiment. De fapt, nici nu-l cunoşteam, dar Olarian, care era cu noi, m-a prezentat. După Craiova, l-am lăsat singur, am trecut în vagonul-restaurant să iau ceva în gură…

— Şi când s-a întâmplat ciocnirea unde erai?

— Ţi-am spus, în vagonul restaurant… Închipuie-ţi după cină, am adormit acolo… Şi în timpul somnului, o zgâlţâitură formidabilă, nu-mi dau seama ce m-a lovit în ţeasta, mi-am pierdut cunoştinţa şi…

— Măi, măi, ca în filme!

— Nu ştiu când m-am trezit şi cum am luat-o la sănătoasa.

— Sigur că în momentele alea numai de Mateiaş nu-ţi ardea. Avuseşi noroc, tăticule, ce să zic?!!

— Noroc cu ghiotura… Nu numai fiindcă am scăpat viu, dar şi pentru… asta! Şi scoţând din buzunar lozul tatălui său, i-l puse sub ochi..

— Ce-i cu el? A ieşit?

— Da, cu 125.000. Dacă jucam un loz întreg, aveam o jumătate de milion…

— Mă uluieşti, tăticule, m-ai făcut piftie. Ce faci cu banii ăştia?

— Încă nu ştiu. Cred că o să găsesc eu…

— Cumpără-ţi o căsuţă, acesta-i cel mai bun plasament… Da, da, să ştii de la mine…

— Să vedem. Deocamdată mă bat alte gânduri…

Iată un prim pas făcut. Colonelul Dordea, cel mai popular om din oraş, va răspândi vestea în dreapta şi în stânga, fapt care pentru Ilarie constituia o bună pavăză de apărare. Însă, până una-alta nu se hotăra unde să ascundă ceilalţi bani, ai moşierului. Mai adevărat părea că nu se îndura să se despartă de ei. Îi pusese într-un sertar pe care îl încuia şi, ori de câte ori se întorcea acasă, primul lucru era să constate de visu existenţa comorii. Se temea să nu i-o fure cineva, teamă de altfel lipsită de orice temei, căci nu ştia nimeni afară de el că posedă o sumă atât de importantă. După ce se încredinţa că bancnotele erau intacte, încuia repede la loc. Nu simţea voluptatea de a le mângâia cu privirile, sau de a le pipăi hârtia mătăsoasă, n-avea meteahna avarului. După întoarcerea de la Lipova nici măcar nu numărase banii. La ce bun? Ştia câţi sunt… Totuşi, nu-i mai putea ţine în casă, de teama unei eventuale percheziţii. Renunţă fără motiv la dulapul farmaciei din spital.

Într-o zi, proprietăreasa plecase de acasă (avea joc de cărţi la o vecină) luă pachetul şi coborî în pivniţă. Acolo, desprinsese cu dalta o cărămidă din zid, o înjumătăţi şi introduse hârtiile în spaţiul rămas liber… după care astupă ascunzătoarea. Plecă vesel, uşor, eliberat de greutate.

Într-o seară, pe când citea de mântuială aşteptând somnul, un gând răzleţ îi bătu la poarta minţii:

„Ce-ar fi să mă reped până ia Caransebeş pentru a revedea locul unde s-a petrecut catastrofa? În orice caz, e interesantă o reconstituire.”

Doctorul reflectă câteva clipe, apoi îşi spuse:

„Hm, pierdere de vreme. N-are niciun rost.”

Văzând că poarta rămâne încuiată, gândul plecă în necunoscut, dar după o vreme se întoarse:

„Retrăirea unor clipe de viaţă e o problemă de psihologie. În orice caz, reconstituirea mintală, la lumina zilei, a celor petrecute prezintă atâtea aspecte inedite, încât…”

Râse de unul singur.

„Uite ce prostii îmi trec prin cap!”

În acest stadiu rămase lucrarea gândului răzleţ. Însă, într-una din zile cu totul întâmplător, doctorul citi într-un tratat de Lombroso (mai mult îl interesase numele autorului) că ucigaşul simte o nevoie irezistibilă de a se întoarce la locul crimei.

Rămase aproape uluit de acea descoperire.

Numai criminalii? Dar, hoţii, nu? Găsirea unui asemenea răspuns cerea trudă… Din clipa aceea, medicul nu se mai gândi să revadă locul unde se întâmplase catastrofa de cale ferată.

Chiar dacă va