trebui să mai facă un drum până la Lipova să-i ducă bătrânului bănii câştigaţi la loterie, are să închidă ochii când va trece cu trenul prin zona morţii… CAPITOLUL 11 O DESCOPERIRE NEAŞTEPTATĂ I

Călătoria cu dricul fără cai, alături de un şofer care paralizat de respect nu scotea o vorbă, se lungi peste măsură. Totuşi, Şerban Voinea suportă bine greul drumului, fără a-l interesa peisajul (ceea ce vedea în juru-i era fără priviri, ca şi când s-ar fi uitat cu ochii închişi). Rămânea mereu cu el însuşi, în tovărăşia gândurilor, care ţeseau febril planuri peste planuri. Rămăsese de-acum înainte singur, fără asociat insuportabil, cu aere dictatoriale, cum era cumnatu-său Matei. Devenise stăpânul unei averi imense, avea mâinile libere, hotăra numai el, având viitorul deschis care-i surâdea supus, gudurându-se la picioarele sale. Deocamdată, fata, Marilena, unica moştenitoare, nu ridica probleme: el va fi tutore până la majorat şi-i va administra averea după plac. Dacă trăia nevasta lui Matei, poate s-ar fi ivit piedici, femeia era capricioasă, chiar extravagantă, însă destinul aranjase lucrurile în favoarea lui Şerban, deschizându-i larg toate drumurile viitorului, fără ca el să mişte un deget.

Se şi vedea mutat în capitală (la Piteşti e ca şi cum ai locui undeva la periferie, iar în ceea ce priveşte afacerile – doar firimituri care rămân de la masa marilor latifundiari). O vilă la şosea, gen Minovici, şi un palat pe calea Victoriei, unde să-şi instaleze birourile întreprinderii. N-ar strica o revistă, chiar un ziar… E o trâmbiţă uriaşă, care i-ar populariza numele în masele largi…

Numai un gând afurisit îl cicălea:

Banii! Banii! Banii cu care plecase Matei să cumpere pavilionul băilor… Ce idee stupidă avusese cumnatul său. Ce să facă ei cu nişte băi prăpădite, tocmai la dracu-n praznic? Ce rentabilitate prezentau ele şi cine avea să le administreze fără un control serios? Dar aşa era Matei, dacă-i intra ceva în cap, nu-i scoteai nici cu cleştele…

Aceste gânduri îmbietoare care izvorau lanţ, stârnite parcă de hurducarea namilei cu roţi înaripate, îi făcură neaşteptat de plăcută călătoria…

„Da, îşi zise, viaţa e croită pentru fericiri mari şi mici. Cele mari sunt rare, se întâmplă când nu te aştepţi sau nu se întâmplă de loc. Trebuie să te mulţumeşti cu cele mici, de fiecare zi, pe care dacă le aduni fac mai mult decât una mare. Şi pe urmă, o fericire prea mare omoară omul, e nenorocire curată…”

Asta era concepţia de viaţă a lui Şerban Voinea: fericirea din bucăţele şi mersul cu paşi mărunţi. Să n-alergi, omule, umblă ca melcul, socoteşte fiecare pas cu milimetrul şi ajungi mai repede la ţintă decât cei care gonesc.

II

Automobilul-dric stopă la poarta Spitalului Asigurărilor Sociale din Caransebeş, un local nu de mult ridicat, prea vast pentru puţinătatea băştinaşilor, dar, de astă dată, din păcate neîncăpător. O mişcare vie, neobişnuită, domnea în saloane, pe coridoare, în curte. Surori de caritate în halate albe, medici, oameni de serviciu umblau forfota încoace şi încolo, lăsând în urma lor un miros pătrunzător de acid fenic.

Şerban Voinea se înfăţişă medicului-şef:

— Matei Zăvideanu? Da, da, mi-aduc aminte, azi dimineaţă mi s-au cerut relaţii despre el…

— Eu l-am rugat pe prefectul de Argeş…

— Întocmai, întocmai… Corpul se află depus la morga spitalului. Doriţi să-l vedeţi?

— Pentru asta am venit. Sunt cumnatul său.

Medicul dădu ordine scurte la telefon. Un felcer se ivi grabnic pe uşă.

— Condu pe domnul la morgă. Numărul 19.

Voinea, cu pălăria în mână, afişând o gravitate de circumstanţă, urmă în tăcere pe omul de serviciu. Străbătură câteva coridoare lungi, care nu se mai sfârşeau şi ajunseră în faţa unui pavilion izolat, cu o poartă de fier, deasupra căreia era înfiptă o cruce.

Pe un pat de scânduri durat în pripă şi lung cât ţinea salonul mortuar, zăceau leşuri acoperite cu cearceafuri, de sub care ieşeau picioare umflate şi noduroase. Se opriră la numărul 19. Sub cifre sta scris cu majuscule de-o şchioapă: Matei Zăvideanu. Omul trase la o parte un colţ de pânză. Capul moşierului se ivi galben ca ceara, cu pleoapele trase, dormind somnul veşniciei. Gura îi era puţin strâmbă, ca şi cum moartea îl surprinsese într-o clipă de spaimă.

Voinea măsură lung pe cumnatul său, gol de gânduri, cu sprâncenele încruntate. În fixitatea privirii i se păru că trupul ţeapăn din faţă-i se multiplica la nesfârşit, de o parte şi de alta. Clătină capul, parcă ar fi vrut să spună:

„Da, el e!”

Se întoarse din nou la administraţie. Acolo ceru să i se predea tot ce s-a găsit asupra mortului. Intendentul aduse o legătură de haine. Le recunoscu numaidecât. Ăştia pantalonii, asta jacheta, asta vesta. Da, sunt ale cumnatului său. Întoarse discret vesta pe dos, în dreapta, unde se afla buzunarul secret pe care i-l confecţionase chiar Lena. (Ei, drăcie!) Buzunarul era rupt şi gol. O bucată îngustă de pânză atârna sfâşiată. (Cum? E posibil aşa ceva?)

Întoarse vesta pe-o parte şi pe alta, plimbând-o pe dinaintea privirilor năuce, crezând că se înşelase, că poate mai exista şi alt buzunar. (Speranţă absurdă!) Nu fusese decât un singur buzunar, acum violat, făcut ferfeniţă şi mai ales gol.

Nu-i venea a crede, deşi era cu ochi şi cu sprâncene. M-da! Nu scăpase de ceea ce-i fusese frică! De asta nu scapă nimeni! O jumătate de milion încăpută pe mâna unui corb, a unui jefuitor de cadavre! Ah, ticălosul! Atâta noroc pe el – te scotea din sărite. Nu, nu se poate! Lucrurile nu pot rămâne aşa. Va merge până în pânzele albe cu cercetările, are să pună poliţia în mişcare, parchetul, siguranţa şi nu dezarmează până nu prinde pe hoţ. E doar vorba de o sumă importantă, nu-i glumă!

Se adresă administratorului:

— N-aţi întocmit un proces-verbal de lucrurile aflate în posesia victimei?

Cum nu, se întocmise. Căută într-un dosar şi îi întinse foaia scrisă la maşină. Şerban spicui cu ochi lacomi: S-a găsit un portmoneu conţinând acte de identitate şi suma de 520 lei, în numerar.

— Ce înseamnă asta? Cumnatul meu avea asupră-i 500.000 de lei. Se ducea la Buziaş să cumpere un imobil. Unde-i această sumă?

— Trebuie să fie consemnată…

— Nu văd nicăieri.

— Îmi daţi voie?

Funcţionarul citi şi el procesul-verbal. Nu erau