— Suma de care pomeniţi nu era asupra cadavrului.

— Şi atunci?

— Lucrul e dar: victima a fost jefuită. Altă explicaţie nu există…

— Mda… făcu moşierul ca fript. Ştiu ce-mi rămâne de făcut. După o scurtă chibzuială mai spuse: Oamenii dumneavoastră de serviciu sunt siguri? Răspundeţi de onestitatea lor?

— Până acum nu ne-au dat de lucru în această privinţă. Nu-i vorbă, nici n-au avut prilej. Dar ştiu eu? Ispitele sunt mari şi oamenii slabi… Nu răspund decât de propria mea corectitudine.

— Dacă-i aşa, v-aş solicita discreţie totală: nu pomeniţi nmănui un cuvânt despre cele aflate. Am fost procuror şi ştiu că în astfel de cazuri nu se lucrează cu clopoţei.

— Puteţi să vă bizuiţi pe mine. N-am niciun interes să acopăr pe făptaş.

Şerban Voinea fără a mai sta pe gânduri alergă la tribunal şi ceru să fie introdus la procurorul de serviciu. Acesta, când auzi despre ce e vorba, se deplasă la morga spitalului însoţit de medicul legist pentru a cerceta cazul. În timpul examinării cadavrului, Şerban Voinea observă ceva nou:

— Domnilor, a dispărut din degetul cumnatului meu şi un inel-talisman.

— Era de valoare?

— Sigur că da. A fost evaluat la 100.000 lei. Voinea umflase preţul pentru orice eventualitate.

— Aşa scump?

— Avea un rubin veritabil de Thibet.

— Şi victima îl purta în mod obişnuit?

— Da. Chiar sâmbătă, cu câteva ore înainte de a pleca, îl luase de la reparat.

— Ce se stricase?

— Mai nimic. Montura, relaxându-se puţin, permitea rubinului să se mişte. Bijutierul a strâns-o ca să nu cadă cumva piatra.

Procurorul luă act de această declaraţie.

— Totuşi, verigheta a rămas.

— Ştiţi de ce? Pentru că era greu de scos. Nici răposatul nu putea s-o tragă din deget. Inelul, însă, fiind ceva mai larg…

— Medicul legist procedând la o examinare mai atentă a cadavrului descoperi urme suspecte în regiunea gâtului. De asemenea observă că rana de la cap era superficială şi ca atare nu putea să provoace moartea.

— În concluzie, ce propuneţi? îl întrebă Voinea.

— Trebuie neapărat să facem autopsia.

Moşierul fu de acord. În raport citi printre altele: „Decesul s-a produs printr-un sindrom asfixie, autopsia extremităţii cefalice şi a gâtului a descoperit masele musculare comprimate şi cu sufuziuni sanguine, fractura osului hioid”.

Aşadar, Matei Zăvideanu fusese sugrumat şi jefuit.

„Uite, câte necazuri pe capul meu! Şi toate astea pentru că nu m-a ascultat şi a luat banii cu el. I-a luat ca să facă economie de câteva sute, comisionul băncii. Zgârcenia asta a lui m-a scos din fire… Şi acum, poftim, s-a dus pe copcă o jumătate de milion… Găseşte-i dacă poţi!”

Aşa gândea Şerban Voinea urcând din nou scările tribunalului din Caransebeş. Procurorul îl primi cu deferenţă: aflase că reclamantul fusese el însuşi procuror.

— Cazul mă pasionează şi constituie un punct de onoare pentru mine să descopăr pe ucigaş care trebuie să fie printre oamenii echipei de salvare, sau printre aceia care au transportat pe răniţi la spital. Am întocmit listele, ştiu de unde să-i iau şi după-amiază încep interogatoriile.

— Te-aş ruga să insişti mai mult asupra celor cu antecedente…

— Nici vorbă! În orice caz te ţin la curent cu cercetările.

Corpul lui Matei fu predat după îmbălsămare cumnatului său, care făcu calea întoarsă, cu autodricul.

Înmormântarea avu loc după două zile. Însuşi episcopul Râmnicului oficie slujba religioasă, înconjurat de preoţii eparhiei: apoi cortegiul funerar, încărcat în automobile şi camioane, porni spre Zăvideni, unde se afla cavoul familiei.

După înhumare începu un ospăţ de pomină. Lumea flămândă şi însetată se înfruptă lacom din bucate şi bău pierzând măsura. Discuţiile se purtară deocamdată numai în jurul morţilor. Bătrânul Simedru rosti o scurtă oraţie funebră despre decedat, după care adăugă:

— Moartea e dreaptă dacă vine la timp, în pragul apusului şi odioasă când ne ia prin surprindere, aşa cum s-a întâmplat cu Matei, bunul nostru amic. Eu o aştept de zece ani şi nu se arată încă. Am lăsat să-mi scrie pe cruce: aici doarme Tache Simedru prea fericit că moartea s-a îndurat, în fine, să-l ia.

Venind vorba despre epitafuri, mesenii îşi aduseră aminte de câteva celebre. Judecătorul Kaminski povesti că pe vremea când studia dreptul la Paris, un cunoscut critic sexagenar avusese o scandaloasă legătură cu o şi mai cunoscută cântăreaţă şi demimondenă anume Mimi Dubois… Excesele scurtară viaţa bietului critic muzical care muri după… luna de miere. Prietenii săi puseră să-i sape pe cruce, fără nicio explicaţie, următoarele cinci note muzicale: mi, mi, la, mi, la.

— Ce înseamnă asta? – întrebă Şerban Voinea nepricepând tâlcul.

— Mimi l’a mis là, adică Mimi l-a pus acolo… (în mormânt).

— Bună! icni unul dintre preoţi, care băuse cam multişor.

Simedru îl luă numaidecât în primire:

— Dumitale, popo, dacă ai da ortul unui… confrate, ţi-aş scrie pe cruce acest epitaf:

În această groapă zace un sicriu,

În sicriu un popă şi-n popă – rachiu!

Râsetele cutremurară pe mesenii care uitaseră destul de repede unde se aflau.

— Domnilor, povesti la rându-i Almăjan, preşedintele tribunalului, cel mai de seamă epitaf este, după mine, acela al vestitul tragedian englez Garrik, unul din marii interpreţi ai lui Shakespeare, care a lăsat să i se sape în piatră cuvintele astea: De multe ori am murit în viaţă, dar ca acuma – niciodată!

— Straşnică! strigară mesenii într-un glas.

…Ospăţul se prelungi până după miezul nopţii.

Doctorul Magheru nu participă la înmormântare, deşi primise o invitaţie cu chenar negru. Se mira şi el pentru ce îl poftiseră când nu cunoştea pe nimeni din familie? Dar se dumiri auzind că nenumăraţi localnici primiseră invitaţii de-astea îndoliate, urmărindu-se probabil îngroşarea cortegiului, pentru a creşte importanţa evenimentului în conştiinţa publică.

Ceea ce îl interesa pe doctor era altceva: cum a reacţionat familia moşierului aflând de dispariţia banilor? Luase vreo măsură, anunţase autorităţile, porniseră cercetări? Întâmplător, subchirurgul Gheorghiu cunoştea pe contabilul Gherghel, mâna dreaptă a lui Şerban Voinea, iar acesta îi destăinuise că moşierul a fost jefuit de 500.000 de lei.

Magheru auzind una ca asta, se prefăcu mirat:

— De ce umbla la el cu atâţia bani? N-au reclamat cazul autorităţilor?

Subchirurgul ridică din umeri, nu ştia ce făcuse familia decedatului.

— Am să-l întreb pe Gherghel.

Oricum, Ilarie Magheru se comportase bine arătând a deplină indiferenţă în această chestiune. Peste câteva zile, tot subchirurgul îi atrase atenţia în timp ce medicul se pregătea de plecare:

— Aţi