Doctorul nu ştia nimic.

— Ce noutate?

— N-aţi citit ziarul de azi?

— Nu încă. Scrie ceva despre el?

Subchirurgul căută ziarul cu pricina, dar nu-l găsi.

— Spune, omule, din gură…

— Cică moşierului nu i s-a tras moartea din accident, ci a fost omorât ca să fie jefuit.

Doctorul tresări, curentat parcă de o sursă electrică. Dar îşi sugrumă cu dexteritate emoţia:

— Orice e posibil. Mai degrabă cred că ziarele exagerează… sau chiar inventează…

Spunând acestea plecă repede. La cel dintâi chioşc, cumpără „Universul”. Cum îl desfăcu, îi sări în ochi un titlu de pe pagina întâia, scris cu litere de-o şchioapă: Groaznica crimă de la Pietroasa. Apoi subtitlul: Moşierul Matei Zăvideanu sugrumat şi jefuit de o jumătate de milion, după ciocnirea trenurilor.

Doctorul încremeni pe loc, buimac, nevrând să creadă ochilor ceea ce vedea.

— Jefuit, bine dar ucis? De unde şi până unde? se întrebă şi cum în clipa aceea trecea pe lângă o frizerie îşi zări chipul în oglinda vitrinei. Se sperie. Era galben ca un cadavru.

N-avu răbdare să ajungă acasă, cu toate că stătea peste drum. Se rezemă de stâlpul unui felinar şi deschizând din nou ziarul citi pe nerăsuflate:

După ciocnirea trenurilor de la Pietroasa, care a cedat viaţa atâtor oameni, profitând de panica ce domnea printre călători, un asasin de cea mai abjectă speţă a încercat să jefuiască pe moşierul Zăvideanu, care se afla rănit într-un compartiment de clasa întâi al trenului accelerat şi în imposibilitate de a se deplasa cu mijloace proprii. Văzând că întâmpină rezistenţă din partea victimei, care probabil striga după ajutor, odiosul asasin l-a sugrumat cu sălbăticie. În urma acestei isprăvi a dispărut însuşindu-şi suma de o jumătate de milion precum şi un inel de mare preţ, sustras din degetul, victimei.

După informaţiile ce deţinem dintr-o sursă autorizată, moşierul Zăvideanu se ducea la Timişoara să perfecteze cumpărarea unui imobil, de aceea avea asupra sa o sumă atât de importantă.

Autopsia făcută de medicul legist, în urma cererii cumnatului victimei, Şerban Voinea, a stabilit cu precizie că decesul se datoreşte strangulării.

Primul procuror al tribunalului din Caransebeş, domnul Alexandru Popovici, care anchetează împrejurările în care s-a comis abominabila crimă, se află pe urmele asasinului. Arestarea sa, după cum ne anunţă corespondentul nostru local, e o chestiune de ore.

Doctorul citi încă o dată reportajul, se uită lung la poza victimei întinsă pe două coloane (aduce destul de vag cu Zăvideanu), apoi îşi fixă privirea pe ultimele două rânduri care atestau cu atâta siguranţă iminenţa prinderii criminalului.

„Formidabil, gândi el, asta depăşeşte orice închipuire!”

Împături ziarul şi traversând strada intră în apartamentul său. Masa din sufragerie aştepta pregătită, însă doctorul anunţă că nu i-e foame, are să mănânce mai târziu. Trecu în dormitor, îşi scoase haina, şi se trânti pe divan.

— Aşadar, l-am ucis, îşi spuse, mai precis l-am strangulat… Asta e în afară de orice suspiciune. S-a făcut autopsia, care constată că decesul a fost provocat de un sindrom asfixie. Cine putea să-l omoare? Oh, monştrii din mine, numai ei au comis fărădelegea.

Se cutremură. O negură deasă, compactă coborî în fiinţa doctorului.

„Mi-e frică de mine”, strigă un glas fără sunet de undeva din străfunduri. Spaima care îi cuprindea cu braţe nevăzute cerea lumină, dar unde s-o afle, dacă întunericul era în el, nu în afară?…

Aprinse o ţigară. Trăgea fumul unul după altul, privind fix un punct în gol. Tresări. O aducere aminte bătu la porţile conştiinţei.

„A, presimţirea! Presimţirea aceea ciudată din ziua plecării la Lipova! Uite cum s-a împlinit întocmai… Mi se părea lipsită de sens, ce necaz ar fi putut să aducă o chemare nevinovată la nuntă? Şi totuşi… Cine mi-a trimis acea prevestire?”

Strivi ţigara. Aprinse alta, apoi alta…

Nu, nu-i intra în cap, nu putea să accepte în niciun fel ideea crimei. Cum adică să ucidă pe cineva fără să vrea şi fără să ştie? Se întâmplase oare până acum, în istoria criminologiei, ca un ucigaş să afle din ziare că a ridicat viaţa unui om?

Înciudat parcă pe providenţă, pe soartă, pe toate puterile firii care îl îmbrânciseră în ghearele pierzării, strigă clocotind de revoltă:

„Ce-i asta? Ce se petrece cu mine? Sunt prada unei halucinaţii? Sau am înnebunit?”

Îi răsări dinainte chipul moşierului cu ochii holbaţi, trăsăturile crispate, gura larg deschisă (pentru a striga ajutor, dar rămasă mută!) Figura asta pe care groaza pusese peceţi hotărâte o mai zărise parcă. Când? Unde? În orice caz îi era cunoscută, familiară…

— Nu veniţi la masă, domnule doctor, că se răceşte mâncarea?

— Lasă-mă… Nu mi-e foame… Poţi să strângi, Ilinco!

— Mâncarăţi în oraş, ce făcurăţi?

Iacă, poftim, slujnica îi cerea acum socoteală…

— Ba viu, stai că viu, se răzgândi medicul şi ridicându-se de pe divan trecu în sufragerie.

Răzgândirea nu era, în fond, decât pretextul unei schimbări de decor şi al unei acţiuni de proporţii reduse de care simţi o nelămurită (totuşi imperioasă) nevoie pentru relaxarea obsesiei.

— Ce-ai gătit azi… fato?

— Supă cu găluşti, friptură de curcan…

— …cu varză călită?

— Păi altfel cum? Nu ştiu eu ce gusturi aveţi? Vă făcui şi nişte clătite, că de le-ar gusta majestatea-sa, m-ar pune şefa bucătăriei la palat.

— Bravo, Ilinco!

Supă, friptură, clătite? Nu-i era foame. Cum ar fi putut să-i fie într-o astfel de împrejurare? Dar doctorul înfuleca mereu, blagoslovind masa cu bucurie, negândindu-se decât la lucruri vesele, prietene cu zâmbetul, ca în zilele bune, în rândul cărora ar fi vrut să treacă şi ziua de astăzi.

Clinchetul cuţitului, ori al furculiţei în atingere cu porţelanul îl transporta. Dar în atingere cu cristalul paharelor? O, ce