muzică suavă de clavecin, care sugera atmosfera saloanelor din secolele trecute. Nu se mai sătura de sunetele atât de fine şi străvezii venite dintr-o lume dusă.

După ce servi ultimul fel, bucătăreasa rămase locului câteva clipe. Îi stătea o întrebare pe buze.

— E-adevărat, domnule doctor, ce se vorbeşte în oraş? Că pe boierul Zăvideanu îl omorâră nişte hoţi păcătoşi ca să-i fure banii?

Magheru rămase năuc: parcă i-ar fi turnat castronul cu supă în cap.

— Nu ştiu, nu mă privesc asemenea lucruri, răspunse cu asprime în glas.

Ilinca simţi că doctorul nu e dispus să-i dea lămuriri şi plecă vărsându-şi anonim supărarea:

— Arde-i-ar focu’ şi pârjolu’ de criminali… Usca-li-s-ar mâinile şi picioarele de ticăloşi cu chip de om… înghiţi-i-ar pământul, ca să nu mai facă şi alte rele!

Blestemele slujnicei se preschimbară în săbii care năpustite orbeşte asupra-i voiau să-l sfârtece în bucăţi. Doctorul fugi îngrozit din sufragerie ca dintr-o cameră de tortură.

CAPITOLUL 13 MEMORIAL V

(din însemnările doctorului

Ilarie Magheru)

 

M-am refugiat în parcul Trivale, pe o bancă, într-o alee singuratică, lângă cei trei stejari. Căutam liniştea. Ce prostie gogonată! Unde era s-o găsesc pe suprafaţa pământului, dacă în mine izbucnise furtuna? Mie îmi trebuia şi afară furtună şi încă una mai puternică, pentru a o înăbuşi pe cea dinăuntru…

În clipa când slujnica profera blestemele ei mi-a apărut în minte figura lui Zăvideanu. Mi-aduc aminte că aceeaşi figură am zărit-o şi în vis, când m-am apropiat de victimă cu mâinile întinse (ce lungi şi străvezii erau aceste mâini, parcă n-ar fi fost ale mele) şi când ele s-au împreunat în jurul gâtului, şi au strâns… au strâns adânc, încleştate în carnea moale… O scurtă zbatere… apoi cuminţenia trupului…

…Bine, dar asta s-a petrecut în vis, nu în realitate. În realitate nu poţi ucide un om cu atâta uşurinţă. Dacă n-ar fi fost vis, de unde răsăriseră stâlpii aceia în vârfurile cărora gâlgâiau sâmburi de lumină, de unde se ivise cocioaba cu pereţi transparenţi în care am pătruns lovind cu piciorul?… Şi după aceea de unde a apărut pumnul de fier care zbârâia prin văzduh de-mi spărgea auzul?

Toate elementele astea absurde – şi încă altele – sunt simboluri, alegorii onirice. În privinţa asta, nicio îndoială! Absolut niciuna!

Dacă-i aşa, cum a constatat medicul-legist că moartea lui Zăvideanu se datoreşte strangulării? L-a omorât altcineva în locul meu? Şi, mă rog, cine? Dacă altcineva a comis crima, cum se explică faptul că banii se găsesc la mine?

Rătăceam într-un labirint de presupuneri. Cu toate astea, trebuia să aflu dezlegarea, oricâte eforturi mi-ar fi cerut. Aveam nevoie să fac lumină în sălaşul conştiinţei, nu pentru a da socoteală cuiva (o, nu!), ci pentru a-mi restabili echilibrul interior.

Am aprins o nouă ţigară.

Să presupunem că visul n-a existat şi că aş fi suprimat pe moşier cu premeditare, deci cu acordul facultăţilor mele mintale (ipoteză falsă, în opoziţie cu conştiinţa mea care nu admitea crima). Dar cum puteam săvârşi această fărădelege în prezenţa celorlalţi călători, adică a familiei care s-a urcat la Turnu-Severin? Mai probabil este că n-a fost nimeni de faţă. Fie că ei au coborât între timp, fie că întâlnind un prieten sau o cunoştinţă au trecut în alt compartiment, ori s-au dus în vagonul-restaurant. Chiar aşa fiind tot nu puteam lucra nestingherit.

Când moşierul şi-a dat seama de primejdie, a încrucişat braţele aşteptând senin moartea? Nu-i de crezut! Dimpotrivă, mi-ar fi opus o rezistenţă dârză, ar fi strigat după ajutor! Ori aceste strigăte nu le-a auzit nimeni din celelalte compartimente? Toată lumea dormea somnul celor duşi? Sau vagonul făcea parte dintr-un tren fantomă?

Exclus, cu desăvârşire exclus: nu l-am putut omorî în stare de veghe. Trebuie să revin la visul acela blestemat, germenele răului. Pentru că, uite, şi-acum văd limpede, cu ochii minţii, mâinile astea înarmate cu gheare, cum înaintau precis spre victimă, pentru săvârşirea actului pregătit cu precizie milimetrică. Iar moşierul rămânea pe loc, imobilizat, fără măcar să poată articula un ţipăt de groază, ca şi când ar fi căzut într-un somn hipnotic…

Faptul rămâne în picioare, nu-l pot tăgădui. Pentru ce-aş face-o? E – în orice caz – un punct sigur de plecare, cu ajutorul căruia nădăjduiam să reconstitui, inel cu inel, lanţul celor petrecute.

Deocamdată îmi lipsea încadrarea acelei viziuni în timp. Când se întâmplase? Oricum, înainte de ciocnire…

Am tresărit. Mi-am adus subit aminte de vâjâitul pumnului de fier care mă urmărise din văzduh. Ei bine, lovitura acelui pumn a concis exact cu rănirea mea. În clipa când simbolul pedepsirii din vis şi-a declanşat acţiunea, în aceeaşi clipă am fost rănit la cap, cu pierderea cunoştinţei. Cât timp? Habar n-am (amnezie posttraumatică). Când mi-am venit în fire, am luat-o la sănătoasa (teribilă expresie populară care defineşte salvarea fizică).

Atunci când s-a întâmplat crima?

Nu cumva… chiar în vis? Cum în vis? Nu se poate! Asta-i de domeniul absurdului.

Dar gândul nu se dădea bătut, dimpotrivă, îmi lumina încă o bucată de drum. Dacă visul acela n-a fost vis, ci însăşi realitatea?

Am reconstituit, pentru a nu ştiu câta oară blestematul vis. Din nou chipul lui Zăvideanu cu trăsăturile crispate de spaima morţii… gestul gâtuirii (simţeam cum degetele mele se afundă în grăsimea gâtului – brrr!!!), apoi punga pe care o scuturam ca un trofeu (în urechi îmi suna dar zornăitul galbenilor).

Cum galbeni? Ce rost au monedele de aur? Eu am luat bancnote… Nu, vis, vis a fost.

Atunci de ce visul aduce izbitor cu ceea ce s-a întâmplat în realitate? Nu era vorba numai de sublimarea freudistă a tendinţelor mele de a pune mâna pe banii moşierului, ci şi de faptul real că am pus mâna pe ei… Aici, exact aici, stă cheia misterului…

Când truda căutării acesteia era în toi, mi-am adus aminte de cazul bizar, relatat de Sadger în studiul său asupra somnambulismului. Domniţa Gro, fiica baronului Sten Basse, era iubită de primul valet al tatălui ei, un anume Soelver, tânăr chipeş şi cutezător, care o sărutase, cândva, prin surprindere. Orgolioasa fată îl îmbrâncise şi-i arătă un dispreţ, suveran, însă cuprinsă de ruşine tăcu. Cu toate astea, fără să-şi dea seama începu şi ea să-l iubească. Dar îşi reprima cu străşnicie simţămintele din pricina educaţiei