şi a prejudecăţilor de castă. Cum o odraslă de nobil să se uite la un slujitor de rând? Nu, oricât ar fi îndemnat-o inima, nu îşi putea îngădui o aventură atât de degradantă, care o cobora chiar în ochii ei. Şi iată, în timpul nopţii, când conştiinţa nu mai veghea, dragostea o îndemna să se strecoare în patul iubitului. Abia acum Gro, descătuşată de lanţurile educaţiei, devenise o femeie normală, ascultând de legea firii. Dimineaţa, când se trezea, întâmplările de peste noapte i se păreau visuri de care se ruşina. Şi această viaţă dublă, cu două euri deosebite, continuă până când fata purcese grea. De astă dată Gro îşi dădu seama că visele ei fuseseră o crudă realitate şi pricepu, în sfârşit, că-l iubea nebuneşte pe Soelver. Din clipa aceea încetă starea-i anormală.

Nu cumva s-a petrecut şi cu mine acelaşi lucru? Gro nu voia să iubească, strivea cu dispreţul ei pe Soelver, tot aşa cum eu m-am împotrivit din răsputeri ispitei care m-a chinuit atâta în timpul călătoriei. Dar tendinţele mele ideoafective, refulate de forţa represivă a conştiinţei, trebuiau să găsească o răsuflare, un drum spre a-şi descărca energia obsedantă. Dacă ele profitaseră de somnul ce m-a cuprins (când de obicei cenzura e relaxată) şi se traduseseră în actul crimei prinzând zonele motrice, dându-mi, într-un cuvânt, somnambulismul?

Numaidecât îmi veniră în minte accesele mele de somnambulism din vremea copilăriei, când tata m-a găsit dormind sus, pe bufetul din sufragerie, altădată într-un cufăr… Nu era numai un proces asociativ, dar şi o confirmare a celor petrecute.

În sfârşit, îmi făceam lumină în creier. Nu se putea să fie altfel. Da, săvârşisem crima într-un acces de somnambulism. Monştrii adâncurilor mele insondabile găsiseră această cale deschisă, fără a se împiedica de barierele conştiinţei în stare ele veghe…

Dar inelul? Ziarele susţin că moşierului i-a dispărut şi un inel de preţ. (Ah, e vorba, desigur, de inelul pe care l-am zărit la bijutier, dimpreună cu doamna Albu, mi-amintesc, da, da, da!) Ce s-o fi întâmplat cu el? În orice caz, nu l-am luat eu, pe mine nu mă interesau decât banii. Se vede treaba că cineva din echipa de salvare îl ochise pe când ridicau cadavrele din vagoane şi l-a tras din degetul mortului.

Iată-mă, aşadar, asasin de cea mai abjectă speţă, cum glăsuieşte aici în reportaj.

Am lăsat zdrobit capul pe piept. Cred că atârna mai mult de o tonă şi nu-l mai puteam ţine în sus. De neînchipuit ce mi s-a întâmplat! Formidabilă lovitură! De ceea ce m-am temut, n-a fost chip să scap… Hm, simţeam eu că nu-i lucru curat… De unde venea teama aceea neînţeleasă pe când priveam tabloul din camera colegului Şteflea? Ca şi atunci când am luat-o la goană pe câmp, mi se părea că făptuisem parcă ceva nelegiuit. (Deci, fuga însemna scăparea). Iar în duminica aceea, o dată cu găsirea pachetului, aveam prima confirmare a vinovăţiei; acum pe cea de-a doua, şi definitivă…

În clipa următoare mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. L-am văzut pe maestrul Stroia în faţa mea, desfigurat, cu ochii ieşiţi din orbite, tuna şi fulgera împotriva mea. N-am înţeles prea bine ce spunea, am reţinut doar câteva fraze: nătărăule, numai iezuiţii susţineau că scopul scuză mijloacele… Un ideal nu se poate înfăptui decât mergând pe drumul sănătos al moralităţii. Tu, cap sec, ţi-ai coborât visul în mocirlă…

Avea dreptate… Dragul meu ideal oricât de mare şi puternic ar fi fost nu spăla de noroi crima şi nici furtul, ci el însuşi era mânjit, dezagregat, distrus de aceste blestemate fapte…

Am vrut să-i cad la picioare dar nu mai era acolo. Se topise pe neaşteptate în aer, ca o nălucă. Îmi aruncase în faţă acele cuvinte grele de adevăr, după care se întorsese în lumea umbrelor.

Da, greşisem din capul locului acceptând ideea furtului ca mijloc pentru atingerea unui ideal atât de nobil. Şi mergând pe acest drum reprobabil, ajunsesem la crimă… Dumnezeule, ce-i de făcut?

Vreme îndelungată am rămas locului, înţepenit ca într-o inerţie minerală, cu fruntea priponită în podul palmelor. Vedeam arar căzând câte o frunză din copacii care mă străjuiau ca nişte santinele. Una veni lângă mine. Am luat-o în mână, era încă verde, încă proaspătă. În disponibilitatea mea sufletească, uneori largă, cu resurse infinite, am simţit nevoia imperioasă a unei prietene, oricine ar fi fost:

— Şi eu sunt o frunză, ca tine… i-am spus. N-ai putut să te mai ţii pe ram, codiţa ta era prea firavă şi o boare de vânt te-a doborât… Adică o forţă dinafară… Pe mine m-a doborât una dinăuntru… Acelaşi lucru… De ce, frunzuliţă, de ce cădem înainte de vreme? De ce se joacă vântul cu noi şi ne zdrobeşte viaţa netrăită?

Frunza tăcea cuminte în mâinile mele. Îşi îndura soarta fără să se plângă. Am tăcut şi eu, până când au venit umbrele înserării. M-am ridicat anevoie să plec. Am vrut să arunc frunza, proaspăta mea prietenă, dar gestul mi-a rămas spânzurat în aer.

Nu, nu! Dacă o calcă cineva cu piciorul?

Am scos portmoneul şi am culcat-o la loc bun, între fotografiile Martei. Era mormântul cel mai bun pentru ea. Marta s-a bucurat că i-a venit o prietenă.

CAPITOLUL 14 FRĂMÂNTĂRI

O linişte de cavou domnea în odaie. Chiar pendula din perete îşi încetase mersul. Ilarie se simţi năpădit de o frică fără nume, nemaiîncercată până atunci, frica de el însuşi. Era un simţământ complex, pe care nu-l cuprindea uşor mintea, având implicaţii ciudate, uneori contradictorii. Nu se temea numai de el, ci şi de mediul ambiant: pretutindeni vedea vrăjmaşi, oriunde s-ar fi dus îl aşteptau primejdii… Dacă rămânea singur, îl luau gândurile în primire. Tot ceea ce îl împrejmuia îi devenise potrivnic, duşman, călău…

Ca să alunge liniştea care îl scotea din fire trecu la pian şi execută vijelios câteva piese tari să trezească şi morţii din somn, marşul din Tannhäuser, Furtuna de Weber, o rapsodie de Liszt, Poloneza lui Chopin şi altele.

Obosi curând, năduşeala îi curgea şiroaie pe faţă. Puse atunci la patefon plăci cu muzică zgomotoasă de alămuri. N-ascultă decât primele măsuri, restul – prins de gânduri – îi ajungea la poarta