„Mă înăbuş… Am nevoie de aer!”

Ar fi putut să deschidă ferestrele, dar nu de aer simţea nevoia. Se îmbrăcă în pripă şi ieşi afară în stradă. Peisajul nopţii părea sărac fără oameni. Străzile lipsite de furnicăria umană arătau ca râurile secate de arşiţă, pe care se putea merge pe prund. Încotro s-o apuce la oră asta? (Trecuse de miezul nopţii) Indiferent! O luă la întâmplare pe bulevard. Teii, rânduiţi pe marginea trotuarului, fremătau uşor sub o boare de vânt, iar globurile electrice, căpăţâni de lumină, se legănau spânzurate de stâlpi.

„Încotro am pornit-o?” se întrebă doctorul gândindu-se la noaptea de insomnie care îl aştepta. N-avea acasă niciun somnifer, iar la spital era prea târziu ca să se abată. Dacă s-ar duce la club? Ah, nu! i se făcuse lehamite să mai calce pe-acolo… Mutrele acelea pricăjite, minore, care nu ştiau altceva decât pocher şi biliard, îl zgâriau pe nervi. Bineînţeles, cu excepţia câtorva (în primul rând Dordea), dar şi astea le număra pe degetele de la o singură mână…

Unde să se ducă? Încotro s-o apuce? Haidem, aşa, la voia întâmplării… De ce n-am accepta o dată să fim conduşi de bunul plac al hazardului aşa cum fac milioane de oameni care traversează viaţa?

Ajunsese în neştire pe-aproape de gară. Se uită cu luare-aminte, da, paşii o luaseră cu adevărat spre gară. Bine, mergem acolo… poate şi mai departe… Ce-ar fi să?… Hm, da, la Bucureşti… Aşa pe nepusă masă? Mă rog, de ce nu? Acesta-i farmecul neprevăzutului… Şi mâine dimineaţă, facem calea-ntoarsă. Numai dacă avem acum un tren potrivit. Este, chiar dumnealui, 701, retur, vestitul accelerat cu vestita ciocnire de la Pietroasa… N-a sosit încă… Mai are o jumătate de oră… La unu şi ceva suntem în gara de Nord… De acolo, undeva, la un local de noapte… poate la Femina… sau la Mogador… Bani avem, nu prea mulţi – e drept! – în orice caz ajung. Poate nici nu-i cheltuim pe toţi. Vă rog, un bilet pentru Bucureşti… Da, a-ntâia… (Şi-atunci luase tot clasa întâi). Să dăm câteva târcoale pe peron… Pii… ce pustiu! (Atunci îl întâlnise pe Olarian, spilcuitul ăla cu crizantemă la butonieră). Încotro, profesore? La Căciulata pentru o cură… Suferea de rinichi, nenorocitul! Eu mă duc la o nuntă… Am nuntă în familie. Ha, ha, ha, bun, e vorba de petrecere? Da! (şi ce petrecere a fost, încât mi-a ieşit pe nas… Aşa petrecere nici la duşmani…) La bună vedere, profesore, uite că vine trenul…

Se urcă direct în vagonul-restaurant, ticsit de lume. Mai bine aici decât în compartiment de clasa I – acolo nu-mi merge bine… Uite, aici, un loc la o masă… Aş vrea ceva de băut. Porto aveţi? Şi filet de nisetru? Bun! E proaspăt? Până atunci, şuncă de Praga… Hai, repede, sunt grăbit!

Când văzu băutura, doctorul tresări. Ce facem cu frei-inrervalul nostru? Se apucă să calculeze. Extraordinar! Ieri s-au împlinit cele paisprezece zile şi nici n-am ştiut… Va să zică, ai scăpat de pericol. Bea, doctore, n-ai parte de paraplegie… Eşti norocos, bată-te fericea să te bată! Ar fi şi mai norocos dacă ar avea cu cine să scoată o vorbă, să lege o discuţie. Deocamdată nu-i rost. La masa vecină un bătrân, cu faţa roşie ca racul, picoteşte de somn. Neguţător angrosist, de bună seamă! O fi având niscai bani la el? Aşa, câteva sute de mii ca… (Goni gândul). Să-l lăsăm în pace pe… E un episod încheiat definitiv… Mai bine am da o raită prin trecut… Hei, când doctorul Vârgolici şi-a trecut examenul de docenţă, ce zaiafet a mai fost la Femina… O, tempora!… Erau femei frumoase pe-atunci, tot una şi una… Ce s-o fi făcut Ilona, unguroaica fierbinte, cu trup de panteră? Scotea din minţi pe oricine, chiar pe un defunct ca… (Hm, în lături cu Zăvideanu ăsta obsedant!)

Uite o femeiuşcă frumoasă. La aşa ceva mi-ar da inima brânci. Se pare că e cu mă-sa… He, parcă aş cunoaşte-o. Ochii ăştia jucăuşi?!! Unde-am mai văzut eu figura asta? La rândul ei, tânăra tresări, dar consultarea memoriei nu ţinu decât o clipită.

— Nu eşti dumneata Ilarie?

— Da, eu, Ilarie Magheru… Şi dumneavoastră?

Mai degrabă vocea decât chipul o trădase:

— Nu cumva doamna Morariu?

Exact. Ea era, fosta directoare a pensionului Modern de odinioară. Numai că acum purta alt nume, căsătoria cu profesorul Morariu nu durase decât cinci luni.

— Ce surpriză! Să ne întâlnim după atâţia ani! Câţi sunt? Opt, nouă, dacă nu mă-nşel…

Chiar nouă erau. Magda Băleanu, stingherită de prezenţa maică-si, o conduse în vagonul alăturat unde aveau locurile şi reveni imediat.

— Acum putem sta de vorbă. De unde să începem?

Ilarie îi spuse despre el câteva lucruri.

— Eşti medic? Bănoasă carieră!

Ea îşi alesese una şi mai bănoasă: profesia de femeie. Doctorul râdea. În sine gândi: e sinonim cu ceea ce se cheamă cocotă. Se ţine bine, afurisita! Ba… parcă o întinereşte. Şi e văduvă, auzi colo… A moştenit o avere bunişoară… Ce-o fi însemnând asta?… Vreo zece milioane mari şi late? Ia te uită, e bogată… a dat lovitura măiastră… Cred şi eu… Frumoasă, tânăra şi milionară! Ce-ar dori mai mult?

— Sunteţi fericită?

— Nu sunt nefericită!

Ilarie sesiză nuanţa. Şi îi puse întrebarea care acum nouă ani îl chinuia atât de mult: cum de s-a măritat cu profesorul Morariu? Maică-sa o împinsese, banii bărbatului… o ademeniseră. Lunecând pe panta amintirilor, ea îi destăinui că atunci făcuse o mică pasiune pentru el. Şi el pentru ea, a fost prima lui dragoste. (Da? Prima?) Păcat că a ieşit aşa prost…

— Mai bine. Altfel, cine ştie unde ajungeam…

— Aveţi dreptate.

— Lasă-mă cu aveţi şi cu reverenţa care ne distanţează. De ce nu vrei să trecem pe poziţii mai convenabile? Adică să ne tutuim?… Având aproape un deceniu de când ne cunoaştem, ne-am putea îngădui…

Doctorul surâse. Fie! Umplură paharele şi ciocniră pentru decizia hazardului de a-i întâlni.

— Mi-a plăcut comportarea ta, de-atunci. Ai fost cu adevărat cavaler. Dacă Morariu nu mă trimitea în străinătate cu soru-sa, nu scăpai de mine atât de uşor.

Ilarie abia acum afla de acest lucru.

— Şi nici acum n-o să scapi. Ai ceva în