În clipa cînd pornea căpitanul Manuilă, Liza apăru din dosul copacilor.

— Ce-i, frate, cu tine? o întrebă prietenește Stere.

— Am fugit prea repede, mă doare puțin capul, vorbi Liza.

I se păru că Dorina o privește mirată, bănuitoare, și asta o enervă și mai mult. Pînă la sfîrșitul jocului rămase izolată de grup, fumînd plictisită. Și apoi, deodată, glasul lui Andronic, care o făcu din nou să tremure, neliniștind-o.

— Acum începe partea a doua și cea mai palpitantă. Fără arbitru. Toată lumea aleargă și se ascunde. Singurul arbitru e ceasul…

Se apropie și Liza de grup.

— Are toată lumea gajurile în mînă? întrebă încă o dată Andronic.

— Să alerg și eu? îl întrerupse Stere. Are să fie cam greu…

— Nu e nevoie să alergi prea mult, îl liniști Andronic. Pînă te ascunzi… Apoi, către ceilalți, ca și cum le-ar fi reamintit o lecție: Fiecare se reîntoarce înainte de un sfert de ceas, cel puțin o dată aici și ia primul gaj care îi cade în mînă. Dar pe cuvînt de onoare, se-nțelege…

— Cum și să las ceasul aici? întrebă căpitanul Manuilă.

— Nu sîntem decît noi, vorbi din nou Andronic.

— Dar de ce e nevoie de ceas? întrebă d-l Solomon.

— Aici e tot misterul jocului, rîse Andronic. Controlul, arbitrul…

Nu înțelegea nimeni ce se va întîmpla, ce urmează și asta îi făcea nerăbdători, curioși. Priveau în toate părțile, ca și cum și-ar fi căutat de pe acum cărarea prin pădure și locul unde să se ascundă. Noaptea era deplină. Înspre lac, cerul era puțin alburiu Deasupra, prin desișul ramurilor, se zăreau cîteva stele. O mare tăcere se întindea de jur împrejur, fără ca nimeni să o bage în seamă, fără să înspăimînte pe nimeni.

— …Și trebuie să fugiți cîte unul singur, în cît mai multe direcții, adăugă Andronic. Dar nu cumva să plecați cu toții la mînăstire și să mă lăsati singur aici…

— Dar d-ta unde rămîi? îl întrebă căpitanul Manuilă.

— Eu plec la urmă, spuse Andronic.

Stamate căută ochii prietenului, parcă ar fi vrut să-l întrebe ceva.

— Cine a pierdut gajul pleacă întîi, spuse Andronic.

Liza tresări. Ieși din rînd zîmbind și, văzînd că toți îi fac semn cu mîna, porni în fugă.

— Să nu alergi prea tare, că iar ți se face rău! îi strigă Stere din urmă.

Liza nu-i răspunse.

La urmă rămaseră numai căpitanul Manuilă și cu Andronic. Se auzeau încă pașii greoi, prudenți ai lui Stere. La răstimpuri, rîsete de fată, strigăte. Era Vladimir, care hăuia mereu, și Riri cu d-na Solomon, care se înțeleseră să stea împreună pe aproape.

— E rîndul d-voastră, domnule căpitan! îi aminti zîmbind Andronic.

— Dar dacă le-am face o farsă și ne-am ascunde pe aici, fără să plecăm? propuse Manuilă.

— S-ar strica jocul. De-abia acum începe partea frumoasă, necunoscută…

— Nu-mi poți spune și mie? se rugă căpitanul.

Andronic începu să rîdă și-și rezemă o clipă mîna de umărul lui Manuilă. Fu o săgetare scurtă, nervoasă și căpitanul tresări.

— Parcă eu știu ce are să se-ntîmple? vorbi Andronic. Jocul de-abia acum e frumos, cînd nu-l știe încă nimeni.

— Parol, vorbiți serios? întrebă mirat căpitanul. Dar atunci de ce lași ceasul aici?

— În nici un caz ca să-l fure cineva, răspunse în treacăt Andronic. Prea am fi naivi, să colaborăm o duzină de oameni în toată firea la inventarea unui joc nou, numai ca să poată cineva fura un ceas cu cadran fosforescent!

Căpitanul se îmbujoră, dar nu plecă privirile. Continua să se uite fix, drept în ochii lui Andronic. Tînărul nu părea deloc încurcat de luminile scrutătoare ale lui Manuilă.

— Atunci? întrebă acesta încă o dată.

— Ei, parcă e așa de greu de ghicit! exclamă Andronic. Ca să știm cum trece timpul!

Începu din nou să rîdă și făcu semn lui Manuilă că trebuie să plece, să se ascundă.

— Eu rămîn la urmă de tot, spuse Andronic.

Căpitanul clătină neîncrezător din cap și porni cu pași mari, la întîmplare. Andronic îl lăsă să se depărteze, urmărindu-i umbra pînă ce se pierdu bine în întuneric. Apoi începu să rîdă.

— În sfîrșit, am scăpat! șopti el printre dinți.

Se aplecă, luă ceasul și privi cadranul fosforescent: nouă și cinci minute.

— Îi las să se joace pînă la zece, adăugă Andronic pentru sine, tot atît de amuzat. Pe urmă copiii cuminți mănîncă frumos și se pregătesc de culcare…

Așeză ceasul la locul știut, pe trunchi, și porni cu pași repezi în direcția lacului. Ieși curînd din pădure. Se uită în dreapta și în stînga, să se convingă că nu l-a văzut nimeni. De altfel, el bănuia că toți s-au ascuns spre miezul pădurii. De acolo se auzeau mereu rîsete, țipete speriate, crengi rupte sub picioare. Andronic ajunse pe malul lacului și căută cu ochii o ascunzătoare. Se îndreptă către o căpiță de fîn proaspăt cosit și se lungi fără grijă, cu palmele adunate sub cap. Ochii întîlniră deodată tot cerul înălțat deasupră-i și pîlpîiră înecați în întuneric. De departe, stinse, ajungeau pînă la el zvonurile glasurilor din pădure.

— Numai de nu s-ar speria de frica lor, șopti încet Andronic, zîmbind.

Liza, care alergase cea dintîi și ajunsese cel mai departe, se opri brusc, cu ochii țintă înainte. I se păruse că vede o umbră mișcîndu-se atent, pîndindu-i parcă apropierea; i se păruse, în acea clipă, că aude o răsuflare înțepenită, ca dintr-un gîtlej de fiară. Îi fu frică și rămase pironită locului, neîndrăznind să privească decît înainte. Umbra se mișca încet, prudent, temîndu-se să facă zgomot.

Liza ar fi rămas multă vreme cu ochii pironiți, cu răsuflarea sfîrșită, dacă n-ar fi auzit, pe neașteptate, un glas venind din dreapta.

— Cine e acolo?

Recunoscu pe Stamate, apropiindu-se și el cu oarecare teamă, cu brațele încordate.

— Sst! Nu face zgomot! îi șopti Liza. Nu ți se pare că e ceva înaintea noastră?

Stamate privi cu atenție.

— Nu văd nimic…

Poate bătea vîntul, atît. Era foarte aproape de Liza acum, îi simțea parcă răsuflarea, de-a dreptul în trupul