Ernest. Ca un munte. Aceste mici dialoguri, în general complet diferite de discuţiile formale despre pacienţi, conţineau deseori cele mai valoroase învăţăminte date de Marshal. Ernest spera ca mai devreme sau mai târziu să internalizeze tăria mentală a lui Marshal. Mai remarcase, de asemenea, şi atitudinea draconică în privinţa relaţiilor sexuale dintre terapeut şi pacient. Intenţionase să vorbească despre dilema lui cu privire la Nan Carlin, de la prelegerea din librărie. Acum nu mai era atât de sigur pe el.

  Ernest a revenit la Justin.

  — Ei bine, cu cât lucram mai mult cu Justin, cu atât mă convingeam mai tare că orice progres realizat în timpul şedinţelor era imediat distrus acasă, în relaţia cu soţia lui, Carol, o adevărată gorgonă.

  — Acum îmi amintesc. Nu-i ea tipa aia borderline, care s-a aruncat din maşină pentru a-l împiedica să cumpere covrigi şi somon afumat?

  Ernest a încuviinţat din cap.

  — Într-adevăr, asta e Carol! Cea mai dură şi mai răutăcioasă doamnă pe care am cunoscut-o, chiar şi indirect, şi sper să n-o întâlnesc niciodată în carne şi oase. În ce-l priveşte pe Justin, vreo doi sau trei ani am făcut o terapie clasică bună cu el: o puternică alianţă terapeutică, interpretări clare ale dinamicii, detaşarea profesională adecvată. Şi totuşi, n-am putut să-l urnesc pe tipul ăsta. Am încercat totul, i-am pus toate întrebările posibile: De ce a ales să se însoare cu Carol? Ce câştiga rămânând în relaţie cu ea? De ce a ales să aibă copii? Dar nimic din ce vorbeam nu se transpunea în fapte. Mi-a devenit clar că metodele noastre uzuale – interpretarea şi introspecţia prin care se ajunge, până la urmă, la schimbări perceptibile din afară – nu erau soluţia. Am interpretat ani întregi, dar Justin avea, mi se părea mie, o voinţă complet paralizată. Poate-ţi aminteşti că o consecinţă a eforturilor mele în privinţa lui Justin a fost faptul că am devenit fascinat de noţiunea de voinţă şi m-am apucat să citesc tot ce îmi pica în mână despre asta: William James, Rollo May, Hannah Arendt, Allen Wheelis, Leslie Farber, Silvano Arieti. Parca acum vreo doi ani, am ţinut o prelegere despre paralizia voinţei.

  — Da, îmi amintesc prelegerea aia, te-ai descurcat bine, Ernest. Încă mai cred că ar trebui să o pui în scris şi să o publici.

  — Mersi. Am şi eu niţică paralizie a voinţei când vine vorba să termin de scris lucrarea aia. Acum am înghesuit-o între alte două proiecte. Dacă-ţi aminteşti ajungeam la concluzia că, în cazul în care introspecţia nu pune în mişcare voinţa, atunci terapeuţii trebuie să găsească altă metodă s-o mobilizeze. Am încercat să-i ţin predici: într-un fel sau altul, m-am apucat să-i şoptesc la ureche; Ştii, trebuie să încerci. Am priceput, asta dacă am înţeles bine comentariul lui Allen Wheelis cum că unii pacienţi trebuie să-şi desprindă spinările de canapea şi să pună umărul la treabă.

  Am încercat proiecţii vizuale, a continuat Ernest, l-am îndemnat pe Justin să se imagineze în viitor – peste zece, douăzeci de ani – şi să-şi închipuie că încă mai e captiv în căsnicia asta letală, să-şi imagineze remuşcările şi regretul pentru ce făcuse cu viaţa lui. N-a folosit la nimic. Am devenit ca un antrenor în colţul unui ring de box, dându-i sfaturi, îndrumându-l, ajutându-l să repete declaraţii de eliberare din căsnicie. Dar eu îl antrenam la categoria pană, iar soţia lui era un buldozer de categorie grea. Nimic n-a ţinut. Presupun că ultima picătură a fost excursia la munte. Ţi-am povestit despre asta?

  — Continuă. Te opresc dacă am auzit-o.

  — Păi, acum vreo patru ani, Justin a hotărât că ar fi foarte mişto pentru familia lui să plece într-o excursie cu cortul – are gemeni, un băiat şi o fată de opt sau nouă ani. L-am încurajat. Mă încânta orice lucru care dovedea măcar o fărâmă de iniţiativă. Întotdeauna se simţise vinovat că nu petrecea destul timp cu copiii lui. I-am sugerat să se gândească la o modalitate de a schimba această stare de fapt, iar el a decis că o excursie cu cortul ar fi un bun exerciţiu parental. Am fost încântat şi i-am zis-o. Dar Carol n-a fost încântată! A refuzat să se ducă – fără nici un motiv concret, doar din pură perversitate – şi le-a interzis copiilor să meargă cu Justin. Nu voia ca ei să doarmă în pădure, are fobii la orice-ţi trece prin cap: insecte, iederă otrăvitoare, şerpi, scorpioni. Mai mult decât atât, îi e frică să stea singură acasă, o chestie ciudată, fiindcă nu are nici o problemă sa plece singură în călătorii de afaceri – e avocat, un avocat pledant dur. Nici Justin nu poate sta singur acasă. O folie ŕ deux.

  Justin, la stăruinţele mele vehemente, a insistat să plece în excursie fără permisiunea ei. De data asta punea piciorul în prag! Bravo, bravo, îi şopteam eu. Acum ne urnim din loc. A tunat şi a fulgerat, l-a linguşit, a negociat, i-a promis că dacă anul ăla se duc cu toţii la Yosemite şi stau la Ahwahnee Hotel, anul următor o să meargă şi ea cu cortul. Nu ceda, îl sfătuiam eu, ţine-te tare.

  — Deci ce s-a întâmplat?

  — Justin şi-a impus punctul de vedere. Soţia lui a cedat şi a invitat-o pe sora ei să stea cu ea în perioada în care Justin şi copiii erau pe munte. Dar apoi… ca într-o zonă crepusculară… au început să se întâmple lucruri ciudate. Justin, orbit de triumful lui, a început să-şi facă griji că nu e într-o formă fizică suficient de bună pentru o asemenea aventură. Ar fi fost necesar ca mai întâi să slăbească – a stabilit că zece kilograme – şi apoi să-şi tonifice spatele. Aşa încât s-a apucat să facă sport, în principal urcând şi coborând pe scări cele patruzeci de etaje până la biroul lui. În timpul unui exerciţiu a avut probleme cu respiraţia şi şi-a făcut analize medicale complete.

  —