cinstiţi ce tăţeni, urmă dispreţuitor Cornichonn. Mănânc aici şi acum articolul ăsta dacă veţi găsi cea mai mică xxxx asemănare între inepţia clasicizantă şi pretenţioasă din stânga şi (nu că am scris-o eu) admirabila satiră, sclipind de ironie din partea dreaptă. Vă rog să observaţi misoginismul amar al geniului dezamăgit de iubita care nu s-a putut ridica la înălţimea lui, dar şi triumful esenţei lui nemuritoare. Acel „nuuuu” – câtă suferinţă, câtă frământare l-au precedat! şi câtă voinţă mândră în hotărârea „Te voi uita!” Şi abia în partea a doua marea poezie îşi desface aripile: nu se poate să nu fi remarcat stoicismul viril al celor doi „de”, care exprimă nu acceptarea resemnată a apo-calipsei, ci, dimpotrivă, o linişte interioară divină, de nezdruncinat. Iar finalul? Acel „prăpădito” cade ca un trăsnet, marcând diferenţa dintre două regnuri incompatibile. Da, domnilor, focul şi apa, lumina şi întunericul, piscurile şi văile nu pot nunti niciodată. Concluzia vine firesc, ca o răbufnire a ororii de hybris: „Fi-vei în veci de veci a mea?!” Finis coronat opus. Avem aici, domnilor, o capodoperă, ca, de altfel, tot ce am scris vreodată!

  Cornichonn termină discursul înălţat din nou pe două labe ca un căţel savant, şi aplauze frenetice îl răsplătiră. Nefericitul domn K. se făcuse acum mic şi tresărea la privirile pline de ură şi la ghiontii celor din preajmă. Curentul de opinie îi era net favorabil maestrului. „Da' las-că îmi vine şi mie apa la moară. Câinii latră, caravana trece. Judecata îşi va spune cu-vântul, nu ignoranţii ăştia pe care i-a dus de nas panglicarul de stăpânu-rneu.” Când gândea, Mr. K. nu se bâlbâia deloc, aşa că încă din pruncie preferase să gân-dească în loc să vorbească, de unde reputaţia sa de fire închisă. „Escrocul”, îşi urmă el firul gândurilor. „Mi-a dat să sug cu biberonul, hai? Dar a uitat să mai spună că după ce mă îndopa bine juca tenis la perete cu mine. Că de-aia n-are ursul coadă. M-a primit în salonul lui literar? Care salon, în primul rând? Trei amărâţi cu ţurţuri în bărbie şi cu foamea-n gât, care-i ridicau în slăvi deşteptăciunile în speranţa că după lectură mă vor găti la capac? Eu nu vedeam cum se uită la mine? Şi-atunci îmi mai ardea mie de lecturi şi comentarii? Lasă, lasă, stimabile, că o să simţi tu măciuca dreptăţii în scăfârlie, aşa cum am visat în fiecare nopticică a chinuitei mele vieţi!” Epuizat de acest discurs interior, Mr. K. se strânse şi mai tare în mundirul lui.

  Pe nesimţite, coada înaintase binişor, şi cei doi împricinaţi patrupezi se treziră deodată în fata uşii odăii de judecată. Deşi priveau sfidător în jur, solzii amândurora se zburliseră în toate părţile de teamă.

  — Karakeridosbelloianisoglu contra Cornichonn! Anunţă în sfârşit un portărel. Cei doi pătrunseră în sumbra odaie.

  Trei sferturi din ea era ocupată de mătăhălosul Zumm, care-şi smulgea cu o pensetă penele voini-coreceptoare, atrofiate cam de multişor. Era în maiestuoasa lui robă cu buline si, la intrarea celor doi, luă un aer semeţ care nu-i ieşi prea grozav. Basmaua de bătrânică de pe cap strica tot efectul.

  — Mda, mda, făcu el, cu nasu-nfundat în dosare. Cauza numărul 3442: escrocherie sentimentală. Care e escrocatul?

  — Pardon, făcu maestrul cu demnitate, aţi încurcat dosarele, onorabile domn judecător. Al nostru e acela. Da, acela cu copertă bleu.

  — Aşa. Bun! Furt intelectual, care va să zică. Şi cine e hoţul?

  — Durn-dum-dum. Nealui! Arătă răzbunător Mr. K. spre stăpânul lui.

  — Să fim serioşi, dom' judecător. Ce mai atâta vorbă, tot ce vrem e să se facă dreptate mai repede, în ceea ce mă priveşte, declar aici, de fată cu dumneavoastră, că, în virtutea drepturilor mele inali.

  — Treceţi de-o parte şi de alta a mea, îi tăie vorba, nepoliticos, Zumm.

  Cei doi se conformară. Zumm scoase basmaua, îşi puse pe cap coiful hotărârii definitive şi apucă de pe birou frumoasa lui măciucă, sculptată cu versete caligrafiate bizar.

  — Ia te uită, făcu siderat Cornichonn, citind puţin de pe măciucă. Păi asta e faimoasa „Zurbă Inelară a lui Meer-Tscha”, descrisă doar într-un manuscris de la abaţia Platta. Uluitor! Maestre, aveţi singurul exemplar autentic!

  — Serios? Făcu Zumm. Mi-a vândut-o acum trei ani un cerşetor caraghios. Avea la toiag ceva ca nişte urechi. E. preţioasă? Mai întrebă, interesat, Zumm.

  — E cea mai frumoasă zurbă a tuturor timpurilor, rosti şi Mr. K., uluit de descoperire. De emoţie, nici nu se mai bâlbâise.

  Uitând şi de judecată, şi de tot, zmeii se aşezară turceşte în faţa bâtei şi-ncepură să citească pe feţele ei cele zece poveşti întreţesute. şi citiră, şi citiră, şi citiră.

 

 

          SFÂRŞIT