De Ce Iubim Femeile descarcă cărți pmline gratis .PDF 📖

CUPRINS:

  Mica negresă. 7

  Pentru D., vingt ans apres. 14

  Cerceluşi. 20

  Despre intimitate. 28

  Nabokov la Braşov. 35

  Seara care cade. 50

  Cu urechile pe spate. 57

  Diavolul de hârtie. 65

  Cine sunt eu? 75

  Petruţa. 83

  „A lovely little jewish princess.”. 93

  Întâlnire la Torino.100

  Iubim cu un creier de copil.110

  Irish cream.113

  Obiectul care mă inspiră.126

  Două feluri de fericire.132

  Zaraza. 135

  Cartea magică a tinereţii mele.145

  Marele Sincu.150

  Bomba de aur.159

  De ce iubim femeile.167

  Notă finală.170

  Mica negresă.

  Ivog distinsele cititoare ale acestei cărţi să nu mă eticheteze chiar de la-nceput ca fiind un tip pedant dacă am să-ncep cu un citat. în adolescenţă aveam tâmpitul obicei de a vorbi în citate, fapt pentru care aveam o faimă cam tristă în liceul Cantemir. Colegii mei se cărau la şcoală cu magnetofoane de zece kile, puneau muzică şi dansau în ora de franceză. Garsonelul, profesorul nostru ţăcănit, le aduna pe fete-n jurul lui şi le spunea cum se zice la toate porcăriile în franţuzeşte. Vreo doi răsfoiau reviste porno suedeze în fundul clasei. Numai eu, care trăiam doar în lumea cărţilor, mă apucam şi trânteam pe tablă vreun citat din Camus sau din T. S. Eliot care se potrivea ca nuca-n perete cu atmosfera de dezmăţ din clasa noastră prăfuită şi dărăpănată. La vederea lui, tipele care stăteau picior peste picior pe catedră, de li se vedeau pulpele până sus sub poala sumeasă a sarafanului, nici măcar nu se mai osteneau să se strâmbe sau să pufnească dispreţuitor. Se obişnuiseră. Acum se uitau prin mine de parcă nici n-aş fi fost, şi aşa am trecut liceul: un ciudat în uniformă destrămată, care scrie texte de neînţeles pe tablă sau vorbeşte cu castanii pe marginea gropii de sărituri în lungime. Vorbeam în citate nu din snobism, nici ca să mă dau mare (nu te puteai da mare decât cu muzica rock şi cu lista gagicilor pe care le-ai fi avut, restul erau fleacuri), ci pentru că ajungeam să iubesc câte-un autor până la nebunie, să mă identific cu el şi să cred că numai vorbele pe care el le-a rostit odată exprimă adevărul fundamental al lumii, pe când tot restul e vorbărie goală.

  De-a lungul timpului, am rămas acelaşi jerk căruia nu-i pasă cu ce se-mbracă, ce mănâncă şi ce spune la o bere sau la un colocviu, dar am învăţat să fiu mai prudent în două privinţe măcar. Prima este povestirea viselor (dar la asta voi reveni cu altă ocazie), iar a doua, citarea din autorii mei preferaţi. Ambele plictisesc de moarte atât în scris, cât şi în orice conversaţie pe care o porţi, şi-ţi dau un aer de tip nefrec-ventabil. Cu toate astea, sunt momente în care mi se pare că am să mor în clipa următoare dacă nu povestesc un vis sau nu-i dau drumul citatului. Nici nu-mi imaginez, de pildă, paginile de faţă fără cuvintele lui Salinger la-nce-put – scriitorul pe care chiar îl iubesc şi-1 admir cel mai mult – de parcă restul articolului ar consta din câteva mici vagoane de cale ferată, iar citatul ar fi locomotiva. Simt că nu pot vorbi despre stil, despre ce înseamnă o fiinţă stilată, dacă nu încep exact cum voi începe.

  Crezusem iniţial că micul fragment face parte din Pentru Esme, cu dragoste şi abjecţie, dar am avut surpriza să-1 găsesc în Omul care râde. Iată ce zice Salinger, întrerupând o poveste cu nişte copii duşi la joacă de un şofer de autobuz care le spunea istorii fără sfârşit, ca-n benzile desenate americane cu Spiderman sau Batman: „Acum, pe loc, nu-mi amintesc decât trei fete care să mă fi impresionat de la prima vedere cu frumuseţea lor de nedescris. Una a fost o fată zveltă, în costum negru de baie, care se străduia din greu să înalţe o umbrelă portocalie pe plaja din Jones, prin 1936. Pe cea de-a doua am întâlnit-o prin 1939, la bordul unui vas de croazieră în Marea Caraibilor, azvârlind cu bricheta într-un marsuin. A treia a fost prietena şefului, Mary Hudson.” în loc să-ncep acum să explic de ce aceste flash-uh de frumuseţe pură sunt atât de minunate literar (pe cât de banale par la prima vedere), părăsesc locomotiva aşa cum e şi trec la vagoane. Iar primul vagon e cu atât mai ciudat, cu cât se dovedeşte a fi chiar un vagon adevărat, în sensul propriu al cuvântului. Fiindcă într-un vagon de metrou am întâlnit-o – de fapt, mi s-a dat şansa s-o văd câteva minute – pe cea care mi-a rămas în minte până azi drept cea mai frumoasă femeie din lume. Sigur că poate splendoarea ei se amestecă acum în mintea mea cu irealul caruselului de pe malul oceanului, cu leii de mare îngrămădiţi unii peste alţii lângă debarcader, cu omul-statuie încremenit pe postamentul său (primul pe care l-am văzut vreodată, şi care mi-a dat ideea unui întreg capitol din Orbitor), cu nesfârşitele magazine de bijuterii etalându-şi lanţurile de aur de-a lungul falezelor, cu automatele în care bă-gai un bănuţ de un cent şi-ţi era înapoiat turtit în formă de elipsă, cu uriaşii arbori sequoia din Red Wood. Cu străzile care urcă şi coboară, cu Chinatown şi cu palmierii măturând leneş cerul din (mai pot să ţin secretul?) San Francisco, oraş construit în jurul micuţei negrese din metrou, după chipul şi asemănarea minunăţiei ei.

  Locuiam, de fapt, în Berkeley şi-n fiecare dimineaţă părăseam mica mea suburbie, cu KFC-ul şi K-Mart-ul subsidiare, ca să iau metroul ce mă ducea, pe sub braţul de ocean, drept în inima Frisco-ului. în 1990 eram încă un puşti pletos, în jackă de piele cafenie, ce umbla cu mâi-nile-n buzunare pe străzi, închipuindu-şi că păşeşte exact pe urmele lui Ferlinghetti şi Ke-rouac. Metroul, faimosul The Bart, e de o deosebită eleganţă