el însuşi. Câtă deosebire faţă de mizerul metrou new-yorkez, care pare, jegos de uleiuri şi funingine, un lugubru peisaj de utopie negativă! Suplu şi alb ca laptele, Bart-ul trece pe sub ocean atât de lin, încât parcă tot tavanul lui devine treptat de sticlă şi poţi vedea prin el lumina verde, tulbure a mării şi forfota peştilor argintii. într-o dimineaţă, moţă-ind pe un scaun de plastic în metrou, deodată am văzut-o. Nu eram singurul. De fapt, absolut toată lumea din vagonul puternic luminat o privea.

  N-am fantezii cu negrese. Am întâlnit câteva, în diverse ocazii mondene, şi mi s-au părut, ca şi chinezoaicele sau arăboaicele, femei ca toate femeile. De prisos să spun că n-am avut nici o iubită atât de exotică încât să aibă altă culoare a pielii decât a mea, deşi multe au avut altă culoare a minţii, a vocii, a zâmbetului. Dar, pur şi simplu, fata de care nu mi-am putut dezlipi ochii de-a lungul a două staţii întregi de metrou (exact în porţiunea cât vagoanele s-au târât pe fundul oceanului) s-a întâmplat să fie negresă şi să aibă aproximativ şaisprezece ani. Şi să poarte un sari de mătase albă cu foarte palide flori neidentificabile presărate, în uşor relief, deasupra lui (chiar deasupra, plutind parcă la un centimetru de materialul lucios). Iar pe cap să poarte, din acelaşi material, un mic turban ce-i alungea tâmplele în felul frumuseţilor egiptene. Şi s-a întâmplat, de asemenea, ca fata să aibă fire de walkman şerpuindu-i afară din urechi şi pierzându-se, subţiri şi duble, sub pânza sari-ului, detaliu tehnologic într-un contrast atât de necontrastant cu tradiţionalul vestmânt, încât te-ntrebai dacă nu cumva toţi strămoşii ei africani purtaseră walkmanuri la cingătoare, din noaptea istoriei şi până atunci. La glezna unui picior, o brăţară de piele cu un citat arab, din Coran, poate.

  Fata nu era frumoasă, ci era însăşi imaginea sensibilă a frumuseţii. Mi-e cu neputinţă să spun dacă era doar un obiect estetic lipsit cu desăvârşire de psihologie sau dacă, dimpotrivă, era numai psihologie, derealizată, proiecţie a privirilor fascinate ale celor din jur. Privind-o, înţelegeam de ce se spune câteodată „frumuseţe răpitoare”: eram cu toţii ostaticii ei, aşteptând parcă, din clipă-n clipă, să fim, pe rând, sacrificaţi cu cruzime. Şi totuşi timiditatea şi inocenţa erau singurele ei puteri.

  N-aş putea spune când apăruse în vagon, dar a ieşit o dată cu mine în piaţa Kennedy, cu magazine de lux şi palmieri, şi, mergând dreaptă în sari-ul ce-i înfăşură omoplaţii şi fesele, s-a dizolvat în lumina complicată din jur. De multe ori după aceea m-am gândit că dacă, mergând în urma ei, i-aş fi atins învelitoarea de mătase, s-ar fi-ntors spre mine nu pentru că mi-ar fi simţit atingerea, ci pentru că ar fi simţit că se scurge, din corpul ei în degetele mele, o parte din necunoscuta şi mistica ei putere interioară.

  Acum observ, abia, că atât femeile descrise de Salinger în trei cuvinte expresive (ce formidabil: fata care aruncă cu bricheta într-un mar-suinl), cât şi cea pe care n-am reuşit eu s-o descriu într-o pagină întreagă apar în preajma mării. Şi mi se pare că aşa trebuie să fie, căci atunci când mă gândesc la stil (care este graţie, unduire o dată cu unduirea generală a lumii, plutire în josul curentului fără nici un moment de opoziţie, urmând meandrele plinurilor şi ale golurilor) aceeaşi imagine-mi vine mereu în minte: algele prelungi care sunt trase-n sus şi-n jos de curenţi şi se-ndoaie, se subţie şi se-ngroaşă în apa verde, gelatinoasă, de pe fundul mărilor.

  Nu poţi face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl eşti. E engramat acolo, în ingineria vertebrelor din coloana ta vertebrală, în dinamica fluidelor corpului tău, în spotul de lumină de pe pupila ta catifelată. în înţelepciunea minţii tale, care înaintează când universul înaintează şi se retrage când universul se retrage.

  Pentru D.r vingt ans apres am cunoscut-o pe D. (pe care într-una din povestirile mele am numit-o Gina), mă credeam un fel de supercampion al visului. îmi pregăteam fiecare noapte ca pe o gală de box în care-mi puneam în joc centura cu diamante contra tuturor challenger-ilor. Ii învinsesem, credeam eu, prin K. O. pe Mandiargues, Jean Paul, Hoffmann, Tîeck, Nerval, Novalis, la puncte pe Kafka şi prin abandon (în runda a şaisprezecea) pe Dimov. Fiecare carte pe care o citeam pe atunci era o halteră ridicată, fiecare poem era un extensor, orice plimbare – un şir lung de flotări, orice privire (cum priveam pe-atunci un capac de stilou sau o ascuţitoare de pe masă atât de intens şi de impersonal încât totul dispărea împrejur, iar lucrurile astea se ridicau în privirea mea întregi, văzute din toate părţile deodată şi înţelese în tăria la pipăit şi în chimismul suprafeţelor lor de metal şi de plastic ca şi când nu ar fi fost în afara corpului meu, ci ar levita – cum şi levitează – în aerul de aur al minţii mele) – un exerciţiu de concentrare pentru noaptea care urma, un antrenament pentru o nouă partidă de vis.

  D. era minunată, şi dacă am scris o dată despre ea că dormea cu ochii larg deschişi, lucrul ăsta nu trebuie luat ca o invenţie de autor. Chiar aşa era. In lunga noastră istorie nu am dormit prea multe nopţi împreună, iar când am făcut-o, totul era de fapt deja terminat: atât dragostea mea disperată pentru ea, cât şi povestirea despre Gina. Nu vă pot spune cât de trist era să fac dragoste cu propriul meu personaj şi nu cu fata pentru care m-aş fi lăsat jupuit de viu altădată. Dar întotdeauna când am înnoptat lângă ea m-am trezit noaptea şi am văzut-o cum privea tavanul, fără să clipească, fără să-1 vadă, cu ochii lucind slab de la semi-lumina ferestrei.

  Am văzut-o prima dată dormind aşa la Co-chirleni, unde studenţii facultăţii noastre erau în practică agricolă, la cules struguri. Intram zilnic în vie, însoţiţi de un satir păgân (dom' Podgo, gol puşcă şi hirsut)