şi de un blajin arhanghel („părintele” Ioan Alexandru), şi după vreo şase ore de lălăială ne-ntorceam la dormitoarele noastre. Deja după o săptămână nu mai puteai spune care era dormitorul fetelor şi care al băieţilor. Ne amestecaserăm complet. într-o după-masă, D. mă trimisese să-i cumpăr nu ştiu ce-eram pe atunci încă doar prieteni, ceva mai mult decât colegi – aşa că la întoarcere am intrat la fete în dormitor. Haosul de-acolo era de nedescris: una-şi făcea unghiile de la picioare, alta-şi dădea în chiloţi cu intim spray, alta se lingea cu un tip (acum băiatul ăsta e mort), iar Mira şi Altamira (credeaţi că nu există în realitate? uite că există şi trăiesc şi azi împreună) se ţineau strâns în braţe sub cearceaful aceluiaşi pat. D. era întinsă în patul de deasupra. M-am suit pe marginea celui de jos ca s-o văd mai bine: era dreaptă ca o statuie de pe-un sarcofag etrusc şi mă privea drept în faţă. Trebuie să vă mai spun că D. avea cei mai frumoşi ochi galbeni pe care ţi-i poţi imagina, cu gene răsucite ca nişte mici cârlige. Azi nu-i mai are la fel. De câte ori o mai văd, o recunosc după buze (astea chiar inconfundabile), nu după ochi. I-am spus câte ceva, iar ea mă privea mai departe, cu aerul că ascultă grav, dar că, din motive confuze, nu poate ajunge la miezul vorbelor mele. Cred că au trecut două minute în care i-am tot dat explicaţii. Simţeam, obscur, că e ceva în neregulă, dar, ca într-o situaţie absurdă de vis, nu intuiam unde anume e greşeala. în sfârşit, o colegă mi-a aruncat, neatentă: „Las-o, nu vezi că doarme? Aşa doarme ea, cu ochii deschişi”. în acel moment (pentru că D. mă privea mai departe în ochi cu cel mai natural aer cu putinţă) am avut sentimentul limpede – nemai-repetat vreodată – că visez. Că, poate, toată viaţa mea de până atunci fusese un vis.

  Dar în noaptea următoare, când D. şi cu mine am stat până dimineaţa într-un lan de lucerna, golind o sticlă de votcă şi bătătorind lucerna pe o suprafaţă de necrezut de mare (eu aflând pentru prima dată atunci cât de dulce la mângâiat e părul pubian al unei fete) – a fost un hipervis, iar anii care au urmat – vise unul într-altul, precum casetele chinezeşti lăcuite. Un sărac şi sceptic fiu al clasei proletare cunoscuse o prinţesă etc, etc. Ce vreau să scriu aici, fiindcă restul e-n cărţi, e ceea ce nu am putut scrie nicăieri în literatura mea pentru că, vorba lui Kafka, „asta nu se poate spune”.

  N-aş fi iubit-o niciodată pe D. dacă-ar fi fost numai (foarte) frumoasă sau dacă singurele ei mijloace de seducţie ar fi fost palatul în care mi se părea că locuieşte – când am fost prima dată în casa ei tapetată cu icoane pe sticlă am crezut, literalmente, că am trecut prin zeci de camere – şi fascinantele ei ţoale şi cosmeticale. N-aş fi iubit-o nici doar pentru că o dată, pe când o conduceam acasă, ca de obicei, într-un decembrie înzăpezit, s-a oprit cu mine într-o piaţetă triunghiulară, luminată doar de un bec chior, şi-a strecurat mânuţele ude în buzunarele paltonului meu şi m-a privit în ochi, în întuneric, fără să-mi spună nimic, pe când în lumina becului ningea cu o furie nemaipomenită. Pentru asta o iubesc abia acum. Adevărul este că D. m-a sedus (prin forţă şi persuasiune, mai mult aşa cum un bărbat seduce o femeie) prin puterea ei specială de a visa.

  D. nu era prea inteligentă, mulţi o credeau de-a dreptul o gâscă şi mă compătimeau teatral pentru neajunsurile legăturii noastre. Uneori făcea gafe chiar tâmpite. Nici fidelă nu era deloc. Dimpotrivă, cocheta cu alţii până la exasperare şi avea grijă să-mi dea mereu, sadic, raportul cu cine se mai vedea. Dar, ca visătoare, era la o categorie mai grea decât mine şi mă zdrobea în fiecare confruntare. Niciodată, la nimeni (induding Nerval, Jean Paul şi toţi ceilalţi mai sus pomeniţi), n-am întâlnit vise mai. puternice, mai arhitecturale, mai aşezate cu labe grele de leu pe pământ şi totuşi construite pe nori şi pe cer albastru. Când îmi povestea câte un vis, îl vizualizam în atâtea detalii încât mai târziu mi se părea că eu l-am visat. De multe ori, după ce o conduceam acasă, ca de obicei, serile, după ultimele seminarii, intram în holul casei ei şi ne aşezam pe treptele de marmură, într-o penumbră în care abia ne vedeam ochii. Atunci aprindea o ţigară şi începea să povestească. Ochii îi străluceau, sub genele încârligate, ca în scena din barul pustiu, din Citizen Kane. Un vis al ei dura, povestit, cel puţin jumătate de oră, dar mie mi se părea, ca în povestea aceea orientală, că ţine vieţi în şir, trecute sau viitoare. Când, plecând, închideam după mine uşa grea, de fier forjat, mă întrebam mereu cum aveam să supravieţuiesc până a doua zi, când ne vedeam iar la facultate.

  Mai târziu, povestind vise în cărţile mele, am profitat de nenumărate ori, mişeleşte, de o fisură în legea proprietăţii intelectuale – absenţa copyright-ului pe vise – ca să-i fur cele mai fermecătoare şi mai articulate viziuni, cele mai mistice decoruri, cele mai discrete treceri de la real la ireal şi part way back. Al ei a fost visul cu palatul de marmură invadat de fluturi din „Orbitor” – în general, fluturii, acolo, sunt fluturii ei – de asemenea al ei cel despre imensa incintă-cavou în care Măria rătăceşte săptămâni în şir pe dale dulci de calcedonie şi ma-lachită. De fapt, am acum impresia că fiecare vis pe care mi 1-a povestit în acea epocă îndepărtată în care am fost împreună, şi chiar cele pe care le-am visat eu, independent de prezenţa şi voinţa ei, înmugurea în miezul creierului ei, dezvolta un filament translucid care-mi perfora ţeasta şi înflorea deodată, la capătul filamentului, desfoindu-se exotic şi pluriform în craniul meu. Se formase un cordon ombilical între minţile noastre, ea