— Vă-vă-vă amintesc că por-porcii de câine sunt fiinţe gân-gân-gân.

  — Gânditoare, vrei să spui? Poate gângăvitoare! Ha, ha, ha! Da, gângăvitoare, dacă asta vă aranjează, stimate domnule. K. Lasă, mai vedem noi. Crezi că nu sunt zei acolo sus, care veghează, care pedepsesc nerecunoştinţa? A, da' uite-l pe domnul judecător. Să trăiţi, maestre!

  Făcându-şi drum ca un tanc prin gloată, se apropiase de ei mătăhălosul Zumm, care, de căldură, îşi dăduse basmaua jos din cap, lăsând să i se vadă craniul diform şi solzos. Pe un umăr căra bâta, un frumos şi eficient obiect de palisandru, împodobit cu un scris mărunt de sus şi până jos.

  — Bună ziua, făcu el preocupat, răsfoind un dosar din care curgeau hârtiile. Prin urmare. Cornichonn contra Karakeridosbelloianisoglu. Da, da, bun. Pricina: calomnie. Pedeapsa cerută? Moartea! Nu e cam mult, stimabile? Întrebă el, uitându-se lung la Cornichonn, care se ridicase în două labe, ca un căţel la circ, să ajungă mai bine la marea ureche a mumei zmeilor.

  — Dimpotrivă, e prea puţin, domnule judecător, căci amintiţi-vă de spusele marelui nostru Animic-ştiutor în legătură cu păcatul mortal al ingratitudinii:

  Cel care uită binele făcut înseamnă că nu şi-l mai aminteşte.

  La fel, poetul Violon, în „Egloga a MCMLVIII-a”, dezvoltând magistral acest aforism, glăsuieşte cu îndreptăţire:

 Cel care uită vreun bine făcut Hu şi-l aduce aminte, şi-aMt.

  Versuri pe care sublimul Joopp le glosează, ară-tând că.

  — Destul, destul. O să vedem, aruncă peste umăr Zumm, ameţit de atâta erudiţie. Plecă apoi mai departe, grăbindu-se să intre în odaia judecăţii.

  — Vezi, porc de câine ce eşti, domnul judecător mi-a dat dreptate, îşi reluă Cornichonn discursul acuzator, în locul tău, as cădea chiar acum în faţa mea în genunchi şi as spune: „Stăpâne, am greşit, iertare, de mii de ori iertare!” Nu că te-aş ierta, dimpotrivă, te-aş lovi cu piciorul uite-aşa.

  — Uauuuu! Se tângui Mr. K.

  — şi iar aşa.

  — Uhuhuuuuuuu! Făcu din nou porcul de câine. Apoi îl privi crunt în ochi pe stăpânul său: Poţi să da-da-dai cât v-v-v-rei, că tot ai fu-fu-fu-fu.

  — Ce?

  — Ai fu-fu-fu. Rât! Ai furat! Ai furat! Strigă cât putu Mr. K., fericit că reuşise în fine să spună cuvântul.

  Zmeii din jur se amuzau copios de conversaţia celor doi. Cei mai mulţi erau ditamai voinicii, încinşi în platoşe greoaie de piatră translucidă şi sprijinin-du-se-n gigantice buzdugane. Erau şi două-trei zme-oaice cu corniţe în vârful capului, îndreptate spre cele trei puncte cardinale. Mai la o parte se ţinea un bătrân zmeu al zmeelor, atât de aţos că nu făcea poftă nimănui. Stătea călare pe mormanul lui de zmee colorate şi trăgea şi el cu urechea. Toţi cei din jur aflaseră ce căuta la tribunal: venise pentru un testament, prin care lăsa celor doi neisprăviţi fii ai săi, Lobo şi Fofo, o moştenire neaşteptată. Din când în când, bătrânul chicotea cu multă răutate.

  — Iar o ţii gaia-maţu' cu absurditatea asta? Ia spune, stimabile, să audă şi zmeii ăştia cumsecade, ce-am furat? Ce-am furat eu, Magistrul cu patru briliante, Sublimul poet al Curţii Cereşti (uitaţi certificatele, domnilor!), Necontestatul Alchimist al Salivei Imperiale (am cucerit titlul ăsta în turnirul de critică literară de la Hornyland, unde l-am umplut pe slăvi-tul Nigrofitz de bodaproste, de se mai ştergea cu prosopul pe ochi şi după o săptămână), Poetul Nepereche al împerecherilor Perfecte, Geniul Titanic al Hiperboreei, Iniţiatul de Rangul al Nouăsprezecelea cu Indispensabili de Blăniţă (singurul de pe planetă, cinstiţi cetăţeni), Văcarul Capodoperelor, Ctitorul Şă-manic al Literaturii Ecumenice, Nepreţuitul îndrumător al Tuturor Imbecililor în ale Retoricii, Prezer-vatorul Celor Patruzeci şi Şase de Chivoturi Strict Autentice şi al Celor încă Unsprezece Aproape Sigure, Veioza Galaxiei şi Călăuzitorul Epilepticilor. Asta sunt eu, domnilor, un produs perfect al culturii şi civilizaţiei, nu că mă laud. Iar dumnealui – dumnealui ştiţi cine e? Dumnealui e o literă. Dumnealui e litera K de la kilogram.

  — Karake-ke. Dădu să-l corecteze porcul de câine, vădit intimidat de desfăşurarea de forţe a stăpânu-lui său, dar acesta ridică şi mai tare vocea. Acum, toată coada căsca gura la cei doi.

  — O literal O literă proastă, cu doar o pagină în dicţionare. Domnul kilometru, domnul kilowatt, domnul kiwi mă contestă pe mine! Pe mine, care tata a fost stareţ al marelui zeu @ la Mânăstirea de Cri-solit! Care unchiul meu a fost.

  — Ai fu-fu-fu.

  — Absurd! Grotesc! Penibil! Ce am furat, domnule porc de câine?

 Po-po-po.

  Domnilor, conchise plictisit Cornichonn, vorba multă, sărăcie. Uitaţi care-i tărăşenia, într-o zi bles temată a vieţii mele l-am găsit pe domnul Kilometru pe o mare tavă de friptură, înfăşurat în foi de viţă şi legat aşa strâns, că era gata-gata să-şi dea duhul.

  Nişte vecini de-ai mei voiau să-l consume la prânz.

  Pe-atunci eram mai tânăr şi-aveam tot soiul de fu muri în cap: civilizaţie, emancipare, aboliţionism.

  L-am salvat pe dumnealui, l-am şters de zeama de bordeleză, i-am dat să sugă, cum vă spuneam. L-am primit apoi în biblioteca mea, l-am lăsat să asculte cele mai subtile conversaţii şi vorbe de duh în salonul meu literar, l-am făcut părtaş la cariera mea ştiinţi fică şi artistică. I-am încredinţat şi înalta, nemeritata onoare de păstrător al buzduganului meu. şi care mi-a fost răsplata? Cum mi-ai mulţumit, demon nere cunoscător?

  Păi da-da-dacă ai fu-fu-ratpo-po.

  Poeziile? Am furat eu poeziile? Ţi-am furat eu poeziile, bestie cu faţă zmeiască?

  Nu ale me-me-mele, a-a-a-le lui Bo-bo-bo.

  Şi ce, eşti avocatul lui? De ce nu vine Bolboro ăsta să mă dea în judecată, ai?

  E mo-mo-mort de mult.

  Pretexte! Mofturi! Cinstiţi zmei, citeam acum vreo lună Faima Qhfloffei (noi suntem de pe me leagurile acelea) şi – ce-mi văd ochii? Un articol cu litere de-O şchioapă. „ÎNCĂ UN CAZ DE PLAGIAT”.

  Da', uitaţi, îl am aici. şi Cornichonn despături un petic de ziar foarte mototolit.

  Acum, spuneţi şi dumneavoastră,