Toată natura era însă împotriva lor, încercând să-i ascundă pe fugari. Căprioarele-i îndrumau în direcţie greşită, păsările îi izbeau cu aripioarele peste faţă, p, f.

  Aricii răneau picioarele cailor. Când ajunseră lângă stejarul cel bătrân, era prea târziu: nu mai găsiră decât un bileţel, impregnat cu parfumul atât de bine cunoscut („Ysatis de Givenchy”, luat odată de la o bogată şi dăruit unei sărace), şi în care scria cu caligrafia cunoscută:

  Haiducii se aşezară la rădăcina copacului şi începură să plângă. Plânse-ră un an încheiat, până când, în locul poieniţei de altădată, se ivi pe acele meleaguri un lac cu ape sărate, nimic altceva decât lacrimile voinicilor. Cum în tot acest timp ei nu au mai haiducit, bogaţii s-au înmulţit peste măsură şi, nemaiavând ce mânca, au murit cu toţii. Săracii au murit de asemenea, fiindcă nimeni nu le-a mai dat banii luaţi de la bogaţi, în schimb, lacul se dovedi bogat în peşte, aşa că haiducii deveniră pescari.

  Intre timp, fericitul Zumm o duse pe Zuzulina lui într-o ţară îndepărtată, în care trăiau toţi cei patru sute de fraţi ai săi, având fiecare câte-un frumos harem de cosânzene. Dar Zuzulina le depăşea pe toate în frumuseţe şi înţelepciune. Ea-l adormea în fiecare seară pe norocosul ei soţ cu un cântec duios şi lua apoi cărarea-n codru, sub luna plină, la cules de bureţi şi ghebe, întâmpinată cu drag de o mulţime de bunicuţe ivite din întâmplare cam tot pe acolo. Noaptea întreagă sporovăiau, depanau amintiri din vremurile de odinioară, rezolvau probleme de isteţime.

 A doua zi în zori îl trezea pe Zumm, îi punea căştile pe urechi şi-l trimitea la slujbă, la împărţit dreptatea. La tribunal, Zumm era renumit pentru rapiditatea cu care rezolva pricinile: pe când măciuca altora zbura două săptămâni prin văzduh până să cadă în capul împricinaţilor, a sa făcea doar zvâc! Pân-la tavan, şi cădea în doar patru secunde, fără să provoace mai mult de un cucui mititel căci, în bunătatea inimii lui, Zumm n-ar fi luat nici viaţa unui şoarice. Pe seară, alerga din nou la căsuţa lui dragă, unde-l aştepta, cu o floare după ureche, Zuzulina. Gospodărie ca a lor şi voie bună ca a lor n-o să găseşti cât vei umbla, n-o să găseşti la nimenea.

  Curând, fericirea cuplului deveni întreagă, căci şi cei doisprezece pescari, foşti haiduci, se mutară în ţara lui Zumm, la doi paşi de casa acestuia. Mare-i fu bucuria copilei când îşi revăzu tovarăşii de joacă şi voie bună de pe vremuri, mai ales că, de când nu se mai epilase cu hangerele lor, un pufuşor inestetic îi invadase picioarele.

  POVESTEA MAESTRULUI CORNICHONN, CÂINELE DE ZMEU ribunalul din Săpata ocupa odinioară trei sferturi din oraş, şi era o construcţie mai mare decât şi-o poate imagina mintea zmeiască. Avea o sută de intrări monumentale, străjuite de suie menhire din cel mai pur lapis-lazuli, şi o singură ieşire mică şi nenorocită, mai mult o gaură în zid, prin care puţinii ce scăpau vii din mâna legii se târau afară ca din pân-tecele mamei lor. Li se şi zicea, mai apoi, „nou-născuţii”. Aici, la Săpata, se judecau cele mai însemnate pri-

  * *? >. A * cini din tot Tărâmul întunecimii. In interiorul tribunalului se aflau coridoare nesfârşite şi-ntortocheate, fiecare zugrăvit în altă culoare, cu uşi de-o parte şi de alta, ce dădeau în săli şi săliţe sinistre, pline de judecători, toţi mume ale zmeilor cu bâta dreptăţii în mână şi coiful hotărârii definitive pe cap, înveşmân-taţi în robe largi/verzi cu buline roşii. In tavan, fiecare odaie avea câte o mare gaură, pe unde se vedeau ţurţurii sclipitori ai boltii la o ameţitoare înălţime. Pe acolo ieşeau bâtele azvârlite-n văzduh de Judecători, bâte din care săreau scântei, aşa că, de departe, imensul tribunal se vedea acoperit ca de un continuu foc de artificii, împricinaţii formau lungi cozi pe culoare, în aşteptarea proceselor. Tot timpul se auzeau din săli răcnete cumplite şi se scoteau zmei cu capetele făcute varză. „Ăsta-i un judecător aspru, dardrept„, comentau cei de la coadă. Alteori, ieşea câte-un zmeu ameţit, ţinându-se de pereţi, şi cu ditamai cucuiul în creştet. „I-au dat circumstanţe atenuante”, se comenta.

  Undeva, pe la jumătatea unei cozi nesfârşite, aştepta Cornichonn, câinele de zmeu, venit să se judece cu porcul său de câine favorit, Karakeridosbelloia-nisoglu, căruia toţi cunoscuţii îi ziceau Mr. K. Procesul lor era cu totul neobişnuit şi atrăsese atenţia lumii zmeieşti, căci, în general, câinii de zmeu îşi rezolvau diferendele cu slujitorii lor consumându-i la cină, bine rumeniţi şi presăraţi cu enibahar. Cornichonn era însă vegetarian, mai mult, adept al alimentaţiei macrobiotice, prin care spera să trăiască atât de mult încât să poată citi toate cărţile. Neputând să-l înfulece, îl chemase pe Mr. K. la judecată, ca să-l înveţe minte să mai calomnieze un savant de reputaţia lui Cornichonn. In toată coada, ei erau singurii care stăteau în patru labe, e drept, cu demnitatea pe care le-o conferea ţinuta de mare gală: zmeul în frac, ghetre şi mănuşi de culoarea lămâii, iar slujitorul într-un mun-dir moştenit de la bunicul, cu o gaură-n dos, prin care i se strecura coada îmbârligată. Gloata din preajmă, zmei de toate rasele şi categoriile, trăgea cu urechea la distinsa conversaţie a celor doi.

  — Mai întâi şi-ntâi, adu-ţi aminte, domnule. Ăăă. K. (parc-aşa ţi se spune), ce erai când te-am adus, de milă, în casa mea: nimic altceva decât un godad

  — Ba să avem par-par.

  — Nici un pardon! Un godac şi nimic altceva. Parcă te văd guiţând în paie şi sugând la biberon. Fiindcă eu, cu mâna asta pe care-o musti acum, ţi-am dat să sugi. Erai dezgustător de pe-atunci. Câh! Ţi se scurgea laptele pe bărbie.

  — A-a-a-asta n-are ni-ni-ni-mic de-a face cu.

  — Ba are. Are, domnule. Ăăă. K. Fiindcă fără mine ai fi fost de mult un purcel de lapte cu un măr în gură, înconjurat de salată pe-o tăviţă de