priveliştea nurilor pe care cămăşuţa de noapte mai mult îi dezvăluia decât îi acoperea, Zumm, căci acesta îi era numele (care înseamnă într-unul dintre numeroasele dialecte aglutinante „Bărbatul care tratează femeile cu generozitate, dar ele se dovedesc a fi nerecunoscătoare, devenindu-i curând infidele”), luă deodată poziţia reflexă de atac: se cocârjă cât putu, îşi legă mai bine basmaua pe cap şi pătrunse şontâcăind în poieniţă. La paşii săi iarba se usca, greierii leşinau, fluturii se schimbau la loc în omizi şi, în general, era cum nu se poate mai nasol. Cintezoii şi sticleţii, bătând speriaţi din aripi, se grăbiră să-şi avertizeze prietena cea cu părul de aur:

  Zuzulina, Zuzulina, Iată, piere-n cer lumina, Asta nu e o mamaie, Este Zumm, cel lat în frunte, Este Zumm, cel cât un munte! Fugi, odor cu plete lucii, Cheamă repede haiducii!

  Insă zglobia fată nu ţinu seama de ciripitul speriat al păsărilor. O dată pornită după ciuperci, ciuperci avea să culeagă cât era ziua de lungă. Loc în paneraş mai era, iar ciupercuţe, slavă Domnului, câte pofteşti sub poala codrului. Aşa că, atunci când Zumm fu lângă ea, privind-o de la înălţimea unui bloc cu trei etaje, Zuzulina i se adresă politicos:

  — Săru'mâna, bunicuţo!

  — Să trăieşti, fetiţa maichii, răspunse şi Zumm, la fel de prevenitor.

  Se lăsă apoi o tăcere stânjenitoare. Negăsind repede un subiect de conversaţie, Zumm începu să fluiere printre dinţi ceva aiuristic, uitându-se către cer. Fata mai smulse două-trei ghebe din pământul reavăn şi apoi se ridică, netezindu-şi faimoasa, de-acum, cămăşuţa de noapte, îl privi pe muma zmeilor drept în ochi, fâlfâind des din genele bogate:

  — Da. Ce vânt te-aduce pe-aici, mătuşico? Zumm se pierdu cu firea:

  — A, eu. Nimic. Şi eu, pe-aici. ca tot omu'. Adică. Nu vrei să fii nevasta mea?

  Iar o făcuse lată! Zumm se blestemă în sinea lui cu năduf. Câte mături pe spinare, câte tocuri ascuţite de pantof nu mâncase până atunci din cauza afurisitei lui timidităţi şi stângăcii. „Ascultă, puiule, îi spusese de zeci de ori tatăl lui, Klamm („Muma zmeilor care nu ratează niciodată şi în faţa căruia muierile leşină ca muştele”), în copilărie. Ca să cucereşti o femeie trebuie să ai tactică, strategie, simt politic şi diplomatic. Trebuie să calculezi din timp unghiurile de incidenţă, împrăştierea balistică şi rezistenţa materialelor. Orice neglijenţă în camuflaj, nodul basmalei strâns neglijent, gheboşarea neconvingătoare, şontâcăitul prea stilizat, poate fi fatală. Şi mai ales ţine minte: o adevărată mumă a zmeilor nu gândeşte, loveşte! O pândeşti, o vrăjeşti, o apuci şi o duci. Atât. Fără farafastâcuri demodate.„ Aşa se face că Zumm avea vreo patru sute de frăţiori, toţi bine instruiţi, care nu gândeau, ci loveau. Doar el, dintre toţi, se născuse idiot. Căci chinul fără limite al vieţii lui Zumm era chiar acesta: se-ndrăgostea până peste urechi de fiecare domniţă pe care-o vedea, fie ea frumoasă sau urâtă, grasă sau slabă, săracă sau bogată. „Cârpă sunt, nu coşcogea zmeul”, îşi striga el adesea, cărându-şi la pumni în ţeastă. Şi doar mereu îşi propunea să fie dur şi necruţător. Dar inima, pârdalnica.

  Aşa că şi acum, în poieniţă, Zumm căzu în genunchi în faţa Zuzulinei şi începu să cânte cu glas duios:

  Noapte cu lună, Noapte cu stele, Fii adorata Vieţii mele! Seară de vară, Seară de dor, Dacă nu vrei, am Să mă omor!

  Zuzulina ascultă visătoare. Se-nalţă apoi pe vâr-furi cât putu şi netezi penele prinţesoreceptoare care i se zbârliseră lui Zumm de emoţie, îşi lăsă căpşorul buclat pe umărul matahalei şi-i şterse ochii lăcrămoşi cu basmaua.

  — Dar nu trebuie să-ţi pui capăt zilelor, voinice, rosti ea cu blândeţe. Nu e căzu', finea şi eu te iubesc. Hai în codrul verde, şi-am să fiu mireasa ta! 154

  Muma zmeilor rămase trăsnit. Cum, nici un paner în cap? Nici un ţipăt deznădăjduit? Nici o jignire grosolană, că, adică, „nu te-ai uitat niciodată în oglindă, măi, Banderas?” Ah, dar asta însemna fericirea! Pentru prima dată în viaţă Zumm se simţea înţeles de un suflet geamăn. Cei doi se înlănţuiră şi, pe când piciorul de plai din jur începea parcă să lumineze, pe când norişorii păreau oiţe păscând pe cerul de peruzea, pe când iarba şi florile care le ajungeau pân-la brâu ridicau căpşoarele către soare, începură să cânte obraz lângă obraz:

  Gondoli, gondola, Toată lumea parcă-i a mea, Gondola, gondoli, Asta înseamnă a iubi!

  Gondoli, gondola, Nu mai există altcineva, Gondola, gondoli, Amorul meu numai tu vei fi!

  Guarda che luna, Guarda che mare, Haide în codru, Hai la plimbare, Guarda che mare, Guarda che luna, Să-mi fii alături întotdeauna.

  Gondoli, gondola Toată lumea parcă-i a mea, Gondola, gondoli, Asta înseamnă a iuuuuuu-uuu-biiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

 Un ropot de aplauze izbucni: toată pădurea era cuprinsă de entuziasm. Perechi-perechi, iepuraşii, căprioarele, sticleţii şi celelalte animale graţioase enumerate mai sus îşi cântau şi ele dragostea, fiecare pe limba sa. Cei doi amorezaţi dispărură în codrul verde, lăsând baltă ciupercuţele împrăştiate şi strivite în iarbă. Ajunşi la poalele unui bătrân stejar, se culcară sub crengile lui şi farmecul pădurii îi cuprinse.

  Destinul însă, care veghează rotirea sferelor cereşti, nu îngăduie prea multă fericire pe pământ. Zefirul, cu plete scânteietoare, cu obrajii umflaţi, suflă către căsuţa din pădure, aducând la urechile haiducilor ultimele cuvinte ale duetului amoros: „. Înseamnă. A iubi.” Oroare: urechea lor deprinsă cu glasul fiarelor din codru desluşi, alături de vocea dragă ce le spunea poveşti în fiecare seară, hârâitul monstruos al unei mume a zmeilor. Fără o vorbă, cei doisprezece fraţi de cruce săriră pe caii lor iuţi şi, cu hange-rele-n dinţi, cu ochii aruncând flăcări, grăbiră să răzbune jignirea adusă domniţei lor. O dată cu ei gonea Miazănoaptea, pasăre uriaşă de ale cărei aripi negre se întunecase cerul. Fulgere şi trăsnete ţâşneau dintre penele ei. În goana cea mai mare a cailor, haiducii cântau în cor. Păcat că, din cauza hangerelor ţinute-n dinţi, cuvintele ieşeau puţin deformate:

  Hohahi-hohahi, hohahi-hoha, He horn hăzbuna, He