— Până la urmă ai călcat în capcana mea, rosti colegul ei Mol-loch, scoţându-şi masca de trol. Măcar în lumea virtuală, şi tot o să fii a mea!

  — Niciodată, strigă Ding-Ding, şi mintea începu să-i meargă cu viteza disperării. Recapitula: nasture, iadeş, leucoplast, orar, elf, caiet, inel, cocean, peştişor, ac, etamină, diodă. Vraja era-n obiecte sau în numele obiectelor? In nume, căci aici totul era fără realitate ca şi numele. Reţinu primele litere ale celor douăsprezece nume: N, I, L, O, E, C, I, C, P, A, E, D. „Asta e!”, ţipă ea înţelegând deodată. Era chiar numele compact discului ei! Îşi îndreptă umerii şi rosti cu voce sonoră:

  ENCICLOPEDIA.

  La acest cuvânt zidurile castelului căzură, Mol-loch începu să scadă până nu se mai văzu, câmpiile înverziră, oraşele şi satele înfloriră din nou, iar personajele plecară fiecare la locul său, făcând cu mâna pentru ultima oară către cea care le dăduse viaţă. Cât despre Ding-Ding, ea reveni în lumea adevărată, termină compact discul şi se-apucă de alte treburi, fără ca măcar o clipă să bănuiască adevărul: că ea însăşi este personaj într-o poveste, ca şi cealaltă Ding-Ding, din frumosul disc cu piste argintii.

  POVESTEA LUI ZUMM, MUMA ZMEILOR.

  Într-o frumoasă dimineaţă de august, Zu-zulina, sora haiducilor, îi lăsă horăind pe cei doisprezece tovarăşi ai ei în coliba din pădure şi ieşi pe pajişte la cules ciupercuţe. De fapt, haiducii se prefăceau doar că dorm, ca-n fiecare dimineaţă, ca s-o poată zări printre gene, doar în cămăşuţă de noapte, pe nurlia copilă care le făcea mâncare şi le deretica prin casă. Abia după ce ea ieşea pe uşă voinicii adormeau la loc, mângâindu-şi cu mulţumire hangerele, pe care nici noaptea nu le scoteau de la brâu. Zuzulina avea şaptesprezece primăveri, şi de trei ani împliniţi trăia în pace în mijlocul pădurii. Fugise de-acasă de răul unei mame vitrege, care-o persecuta punând-o să-şi facă zilnic lecţiile, şi aflase dragoste şi înţelegere tocmai unde se aşteptase mai puţin: la haiduci, dovadă că inima omului este o enigmă.

  Am uitat să vă spun că Zuzulina era o cosânzeană, şi că părul ei de aur mătura pământul în urma ei, făcând să-nflorească miraculos toţi bobocii, să crească iarba cu vreun centimetru şi să se transforme brusc omizile-n fluturi la atingerea vârfurilor puţin tocite ale buclelor ei. Mai rău era când părul i se-ncurca în mărăcini şi fata rămânea priponită şi câte-o zi întreagă, până veneau haiducii să-i reteze pletele cu hangerul, eliberând-o. Drept mulţumire, le gătea atunci o cină mai bună ca de obicei, şi apoi îi adormea cu un cântec duios.

  În dimineaţa cu care-ncepe povestea noastră, fata o porni cu picioarele goale prin rouă către poalele pădurii, acolo unde ciupercuţe numeroase îşi ridicau căpşoarele către lumină. Pe braţ, Zuzulina avea un coşuleţ de răchită pe care-l purta cu nespusă graţie. Ajunsă la ciupercuţe, copila le măsură mulţumită cu privirile: crescuseră mult faţă de ziua trecută. Pălăriile roşietice le luceau în soare şi, în jurul lor, vacile-Domnului, ca nişte seminţe roşii cu puncte negre, fojgăiau grăbite. Aşezată comod pe vine, fata începu să culeagă. Încet-încet, coşuleţul i se umplea de bureţi, ghebe şi hribi ţigăneşti, în timp ce culegea, fata cânta cu un glăscior cristalin de soprană de coloratură. Fiinţe gingaşe ca: iepuraşi, ciocănitoare, veveriţe, rădaşte, greieri, râşi, jderi, hârciogi, pârşi, cucuvele, cârtiţe, soboli şi raci (dintr-o baltă din preajmă) cântau în cor împreună cu ea:

  Inimioară mititică, Unde rătăceşti?

  Iată, codrul frunza-i pică, Să nu-nnebuneşti?

  Unde vei afla iubirea, Tainicul amor?

  Se desfată toată firea, Doar eu mor de dor!

  Chorus: Mor de dor, De dor mor, Mor de dor, De dor mor.

  Sufleţel care oftează, Unde oare-i el?

  Unde mi-e ursitul, rază? Oare într-a lunii pază? Oare-ntr-un castel? Unde voi afla iubirea, Tainicul amor? Se desfată toată firea, Doar eu mor de dor!

  Chorus: Mor de dor, De dor mor, Mor de dor, De dor mor, etc. Etc.

  Atât de puternică era vocea Zuzulinei, arata tânjire se revărsa din ea, încât ajungea până la coliba din pădure, în care haiducii, abia treziţi, se spălau cu apă de izvor şi-apoi se bărbiereau atent cu hangerele. Ei răspundeau cu triluri tiroleze care înviorau atmosfera: lolari-iolari, iolari-iola, Fii iubita mea, Fii numai a mea, lolari-iolari, iolari-iuhu, A altuia nu, A altuia nu!

  Plecau apoi, veseli, la slujba lor de fiecare zi: nobila haiducie. Zuzulina nu ştia prea bine în ce consta aceasta, dar era mulţumită văzând că tovarăşii se întorc în fiecare seară cu parale bune, şi nu punea întrebări incomode.

  Pe când culegea cosânzeana la ciuperci, iată că de după vârfurile copacilor (şi depăşindu-le considerabil) se ivi o bătrânică. Era înfăşurată într-un fulgarin demodat, iar pe urechi purta căşti de walkman. Ce asculta oare? După paşii de dans în care înainta, puteai tffghici cântecul la modă în toată lumea zmeiască: „Fete bune suntem, zmeoaice de zmeoaice.” Zuzulina o observă de departe, dar nu-şi întrerupse nici culesul, nici cântecul. Nu era, desigur, altceva decât una dintre cerşetoarele bătrâne care mai treceau uneori şi pe la căsuţa din pădure, în speranţa vreunei pomeni. Miloşi din fire, haiducii le primeau bine, le dădeau pe spinare câte puteau duce şi li se adresau cu blândeţe: „Cară-te de-aici, hoaşca afurisită!” E drept, băbuţei de-acum îi cam uitase Dumnezeu măsura, dar aşa erau ele, unele mai mari, altele mai mici. În realitate, după cum poate aţi ghicit deja, bătrâni-ca nu era bătrânică, ci o mumă a zmeilor, sau mai bine zis un mumă a zmeilor în căutare de cosânzene. O simţise din depărtare cu organul prinţesoreceptor răsfirat ca nişte pene de coţofană în dosul urechilor, dar văzând-o acum în faţa lui îşi linse buzele cu limba despicată, lungă de mai bine de un metru: cosânzea-na asta depăşea orice aşteptare. La