— Pe cine să adun?

  — Cum pe cine, pe noi, personajele jocului video. Pe mine, pe Fofo, pe Vasiliska, pe Astor, pe.

  — Şi cum Dumnezeu să dau de voi toţi? Unde să vă caut?

  — Păi unde ne-ai aşezat. Eu nu ştiu decât de soarta lui frate-meu, care a ajuns deja spătarul unui rege local. Trebuie să coborâm pe Tărâmul Celălalt ca s-ajungem acolo, şi poate că el, om politic, de, ştie mai multe ca mine.

  Plecară chiar în după-amiaza aceea. Ajunseră-n zbor până la munţii din zare şi coborâră lângă o intrare în subteran. Pătrunseră în măruntaiele pământului, în lucirea slabă a piritelor şi a cristalelor de pe pereţi. Coridorul se lărgi şi cei doi se văzură deodată în hala imensă de sub continent, vrăjiţi de minunăţia lacurilor de mercur, a râurilor de lavă incandescentă, a moliilor palide, mari cât bufniţele, lopătând moale prin aer. Aici îşi reluară zborul, urcând până la ţurţurii sticloşi, îngălbeniţi de dâre de sulf, ai plafonului. Coborâră într-un târziu chiar în mijlocul cetăţii unde Fofo ajunsese demnitar, îl găsiră stând smirnă în spatele taburetului regal. Tolănit pe taburet, regele se sprijinea cu toată greutatea pe pieptul lui.

  — Eu credeam că eşti spătar de oaste, nu spătar de scaun, zise mirată Ding-Ding.

  — Ei, trebuie să ai răbdare dacă vrei să faci carieră, făcu Fofo resemnat. Zmeoaica îl trase deoparte aşa de brusc, că regele se rostogoli pe podea. Cei trei apucaseră însă să se ascundă într-o cămară. Fofo le destăinui secretul victoriei asupra trolului. Fiecare personaj trebuia să-i dea un lucruşor programatoarei. Abia când avea să le aibă pe toate, ea putea face cu ele o vrajă eficientă. Deocamdată Lobo îi dădu un nasture, iar Fofo un iadeş de găină. Nu aveau altceva, se scuzară ei ridicând din umeri.

  Toată povestea i se păru lui Ding-Ding o nebunie. Dar nu avea altă şansă, aşa că porni, cu inima strân-să, în căutarea celorlalte personaje. Urmă o odisee întreagă. Primul de care dădură fu spionul Bombas, ce tocmai se confruntase cu Făt-Frumosul din castel. Acum zăcea pe un pat de spital, într-un ghips din care i se mai vedea doar un ochi. O labă i se-nălţa spre tavan, prinsă cu o contragreutate. Abia reuşiră să smulgă o amintire de la el: o bucăţică de leucoplast roz, medicinal. „Vă fac raport!”, ameninţa el în râsul tuturor. Servitorii lui Fofo îi luară patul pe sus şi-o porniră spre Castelul Negru. Ceilalţi zburară apoi până la cabinetul medical al doftorului Chung, pe care-l găsiră torturând un zmeu sur de văgăună. Acesta urla din răsputeri, încercând să rezolve o problemă cu căzi găurite. Indignaţi de tratamentul inuman, zmeii îi cerură un obiect şi nu căpătară decât o foaie cu orarul cabinetului, „poate mai poftiţi pe aici”. Fu şi el îndrumat spre Castelul Negru. De Zurbalan dădură în vârful muntelui de sticlă, chinu-indu-se să se suie în nucul fermecat. Era nervos şi ciufut, îi păli năpraznic cu buzduganul, uitând că el nu era decât un personaj din povestea unui cap de balaur. Aşa că buzduganul sări din ei cât colo. Atunci zmeul se mai îmblânzi suprimi chiar să-i însoţească până la castelul trolului. În semn de pace îi dădu lui Ding-Ding un mic elf sculptat de el cu gheara într-un bloc de cretă albastră.

  Şi spaţiul subteran era devastat. Cristalele se opacizaseră, crângurile de licheni fosforescenţi erau aproape uscaţi, minele de sarmale şi de ouă umplute cu maioneză miroseau acru. O tristeţe cumplită o-nvălui pe Ding-Ding.

 La Cornichonn, câinele-de-zmeu, ajunseră pe înnoptate. Rătăcea pe malul mării de acid sulfuric, în-cercând să-şi aducă aminte un citat din Violon. Zmeul îi privi de sus, le vorbi pe o păsărească împănată cu epitete nobile şi veni cu ei, cu condiţia să poată spune oricând un citat savant. Toţi primiră cu întristare. De la el căpătară un caiet cu poezii scrise cu o caligrafie ascuţită. Dădură şi de Vasiliska, fericită în cercul ei de poeţi, primiră de la ea un inel cu o agată frumos faţetată şi porniră cu toţii mai departe, ieşind din nou la suprafaţă. Într-un sat dădură de Astor, fiul zmeilor de văgăună, acum aproape complet orb, dar având pe umeri doi scatii care vedeau pentru el.

  — Astor! Astor! Strigară toţi cu bucurie.

  — Care Astor? Poate vreţi să spuneţi Gheorghiţă, făcu el cu bunăvoinţă. Din casă ieşi o muiere de prăpădit cu vreo trei prunci, jumate zmei, jumate oameni, agăţaţi de fusta ei.

  — Te-ai şi însurat, amărâtule, râse mânzeşte Lobo, tot cu gândul la Grunhilda lui.

  — Ce să facem şi noi? Ca tot creştinul.

  Primiră de la el un cocean de porumb şi promisiunea că va fi în faţa castelului, „doar să-mi pun oleacă gospodăria la cale”. De Umbello dădură în munţi, rătăcind în căutarea Animicştiutorului. Primiră şi de la el, şi din partea celui mereu nevăzut, două lucruşoare neînsemnate, un peştişor de aur şi un ac, şi se grăbiră să meargă mai departe, simţind că povestirea e pe terminate. Zumm, muma zmeilor, smerit ca o călugăriţă, primi să meargă cu ei şi îşi aduse şi el obolul: o bucăţică de etamină pe care cususe un ghiocel. Ultimul personaj vizitat fu Ding-Ding, care, în laboratorul ei electronic, privea prin microscop un circuit imprimat. Toate personajele celelalte rânjiră când o văzură, căci adevărata Ding-Ding nu era nici pe jumătate atât de frumoasă. „Ei, aşa e când ai pâinea şi cuţitul”, comentase ironic Fofo. Privind-o cam de sus pe programatoare, Ding-Ding din compact disc îi întinse cu vârful degetelor o diodă.

  După câteva zile în care se aşteptară unul pe altul, se reuniră în sfârşit cu toţii în faţa marelui şi negrului castel. Trolul uriaş era pe ziduri şi se uita cu dispreţ către ei. Orificiul din centrul compact discului începuse să se lăţească, sorbind totul în jur. Pe când personajele se sfătuiau ce să facă cu lucruşoarele disparate