de pe braţul eroilor. Inventase apoi regulile jocului, arme şi capcane, dar, tocmai când se aştepta ca totul să funcţioneze ca într-o lume adevărată, se întâmplase ceva şi jocul ei devenise o aiureală. După ce regele şi Umbello ieşiră, Ding-Ding căzu pe gânduri. Ştia foarte bine ce era de făcut, dar îi venea atât de greu! „Ei, Ding-Ding, îşi zise în cele din urmă, sus inima, ce naiba! Chiar dacă te duci pe copcă, atâta pagubă! Dar poate că şi de data asta bunul 6 (tm) nV8^%oL2/3ooî o să te-ajute.”

  Şi fata se ridică brusc, ca să nu mai aibă timp să se răzgândească, şi se rostogoli de trei ori pe culoar. Lucrurile în jurul ei începură să crească. Biroul deveni o mare bazilică, scaunul o clopotniţă până la cer. Bucla agrafei de pe podea îi ajunse până la brâu. Acum toate lucrurile erau departe, iar podeaua era un deşert uriaş, zgrunţuros, cu văi şi dealuri altădată neobservate. Trebui să meargă zile-n şir până ajunse la muchia compact-discului cu jocul, pe care-l aşezase dinainte pe podea, în muchia nespus de înaltă erau săpate trepte, pe care minuscula Ding-Ding le urcă încă un timp nesfârşit. Când, adunându-şi ultimele puteri, reuşi să se ridice pe suprafaţa netedă a discului, se petrecu minunea care o speriase atât de tare în prima ei călătorie virtuală, dar care acum i se păru chiar plăcută. Un fulger brusc o izbi şi-o prefăcu-n pulbere, pulberea-n cifre şi cifrele-n pixeli coloraţi. Se simţea acum mai uşoară şi mai pură. De-acum nu mai trebuia să mănânce şi să doarmă.

  Pe suprafaţa discului, nu foarte departe, se zărea marginea unei păduri. Ding-Ding se îndreptă într-a-colo, şi curând străbătea codrul cu arbori seculari, ce-şi înfigeau rădăcinile în plasticul transparent, încet, şi acest plastic dispăru, acoperit de pământ, iar printre crengi nu se mai văzu, la o enormă depărtare, tavanul laboratorului, ci un cer azuriu ca o piatră preţioasă.

  Cât de ciudat era să umbli prin locuri închipuite şi desenate de tine! Să cunoşti fiecare bulgăre de pământ şi fiecare fiinţă vie. Uite, ciupercuţele astea delicate le desenase sâmbăta trecută, iar acum erau vii şi fragede, cu un strop de rouă pe pălărie. Sau uite strigoaica ghemuită pe creanga de copac. Dar Ding-Ding nu mai apucă să-şi ducă gândul până la capăt, că mica strigoaica sări cu agilitate de pe creangă drept în capul fetei şi-o apucă de ureche cu cleş-tisorul, făcând-o să ţipe de durere.

  — Fe* *. „, -

  — Hei, ce-i asta, dă-mi drumul, strigă zmeoaica luptându-se s-o dea jos. Tu trebuia să fii blinda! Toate strigoaicele sunt blânde, că doar aşa v-am făcut.

  — Eu nu, îi răspunse telepatic animăluţul, făcând o mutră fioroasă.

  — Noi nu, urlară în graiul lor sute şi sute de păianjeni, miriapozi, harpii, tuute, zuuuze, fiuuuuuse, ţiuuuuuuuuuuuuuure şi miuuuuuuuuuuuuuuuu-uuuuuune, răsărite deodată ca din pământ. Mişuna codrul de ele, şi toate se apropiau mârâind şi fluierând de biata Ding-Ding, care-o luă la fugă cât o duceau picioarele, cu hoarda de bâzdâgănii furioase după ea. „Doamne, ce imaginaţie bolnavă am, ce mi-o fi venit să le născocesc pe toate?” îşi spunea ea gâfâind, dar era cam târziu pentru regrete. De fapt, era târziu pentru orice. Din clipă-n clipă avea să fie ajunsă şi făcută bucăţi-bucăţele. Când prima cange de harpie i se-nfipse în platoşă şi prima fiuuuuusă i se-ncolăci de picior, deodată disperata Ding-Ding zări în faţa ochilor, cobo-rând din cer, un capăt de frânghie, pe care-l apucă aşa cum cel ce se-neacă apucă şi-un pai, şi fu ridicată brusc în văzduh. Privind în sus, zări vreo două duzini de zmee feerice şi pestriţe, cu cozi împopoţonate cu panglicuţe, iar deasupra lor unul uriaş, în formă de fluture tropical. Atârnat de ele, îi făcea semne cu mâna un zmeu micuţ şi rotofei, bine cunoscut tinerei zmeoaice.

  — Lobo, nebunule, strigă ea plină de bucurie, ţi-nându-se bine de funie. Zmeele îi purtau peste sate şi lanuri de grâu pârguite. In depărtare se vedeau munţii, pierduţi în ceţuri albastre. Dar multe sate erau în flăcări, din multe fântâni ieşeau aburi verzi, mirosind înţepător, şi nori deşi de lăcuste întunecau soarele, în câte-o mlaştină se zăreau oşti măcelărindu-se una pe alta şi se auzeau strigăte de ajutor. „Ce se-ntâm-plă, Dumnezeule?” se-ntrebă dezolată zmeoaica.

  Se lăsară lin pe vârful unui deal, lângă o turmă de oi cu lâna arsă şi încâlcită. Ding-Ding îşi îmbrăţişa salvatorul (care-i venea cam până la brâu), scoase creionul şi guma şi-i îndreptă un pic trăsăturile, iar apoi se aşezară la sfat. Lobo îi povesti că de la o vreme sosise în lumea lor un trol rău, care construise spre centrul găurit al compact-discului o cetate, pe care-o numise Castelul Negru. De-atunci totul era cu susu-n jos: norii luminau, din soare ploua, florile muşcau, iar zmeii se dedau la tot felul de blestemăţii care-nainte nici nu le trecuseră prin cap.

  — Şi ce-i de făcut? Întrebase după un timp Ding-Ding, care vedea cum munca sa de luni de zile se ducea de râpă. Cine să fi fost trolul ăsta pe care ea nu-l programase? şi de ce făcea atâta rău?

  Lobo se scărpină-n cap.

  — Pe trol nimeni nu poate să-l înfrunte de-a dreptul. A-ncercat până şi Zurbalan, dar s-a ales cu şalele frânte. Prost cum e, a vrut să dărâme stâlpii porţii de la castel, şi l-a trăsnit o vrajă de umbla apoi după popă şi luminare. Dar am auzit ceva. Cumva.

  — Ceva, cumva? Întrebă nerăbdătoare zmeoaica.

  — Ceva. Cumva. Repetă Lobo cu o privire vicleană, îţi spun dacă. Dacă o lungeşti puţin pe Grun-hilda. Uite, am zis-o. Măcar cu vreo zece centimetri.

  — Lobo, nu fi ticălos, răspunse severă Ding-Ding. Toate poveştile rămân cum am stabilit. Zi imediat tot ce ştii.

  — Bine, oftă Lobo. Am încercat şi eu marea cu degetul. Uite, cică l-ai putea birui pe trol – scrie asta pe o coajă de ou preistoric de-a Animicstiuto-rului pe care mi-a citit-o frate-meu acum