Trecerea vremii, care nu iartă pe nimeni, îl gârbovi. Genele-i crescură, năpădindu-i ochii. Ajunse-ntr-un târziu în vechea cetate Kokorro, unde regele, uimit de suita sa pestriţă, îi dădu găzduire. Omul-de-flori îi arătă planşele sale, coliviile cu păsări nemaivăzute, terariile cu tuute veninoase, lăzile cu minerale şi flori de mină atât de frumoase că te făceau să plângi, iar regele Hydro F0rr, la rândul său, îl conduse el însuşi prin halele în care zmeii asiatici, în halate albe şi cu mască medicinală pe feţe, lucrau la minusculele circuite imprimate, în tăcerea acestor hale unde nici un fir de praf nu putea pătrunde se auzeau din când în când clinchetele armonioase ale ineluşelor din canini, prin care zombalii comunică. Uneori, câte unul din ei se dădea tumba pe coridor şi-apoi scădea văzând cu ochii, până ce doar la microscop îl mai puteai privi. Dacă te uitai prin lentila de sticlă, îl vedeai umblând pe firişoarele de staniu, reparând vreo liţă de aur ruptă de la un microprocesor sau căţărându-se pe picioruşele unei rezistente vărgate de linii galbene, verzi şi roşii. Revenea apoi, crescând, în lumea noastră, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

  Regele-i dădu o căsuţă în vârful unui munte de sticlă, lângă un nuc ce nu arunca umbră. Acolo medita îndelung la perla perfectă a vieţii lui, înconjurată de noapte de parcă ar fi fost etalată pe o perniţă de catifea neagră. Acolo re văzu toate locurile şi faptele copilăriei sale, apoi ale adolescenţei, maturităţii şi adâncii lui bătrâneţi. şi fiecare dintre aceste locuri şi fapte, atinse de ochiul mintii lui, scânteia în culori aprinse şi vii, în miresme îmbătătoare şi-ntr-o cascadă de sunete curcubeene. Acolo stătea el acum, cu obra-jii-n palme, cu viaţa împlinită ca un fruct copt, privind pe fereastră către munţii albaştri. Hilozois dormea încolăcită sub apăsarea palmei lui stângi. Bătrânul îi simţea pielea minerală dar caldă, abia vibrând de un tors mulţumit. Deodată îl năpădi lumina tomnatică a morţii şi, înfiorat, simţi nevoia de tovărăşie. Luă animăluţul în palme, îl ridică spre faţa sa zbârcită şi-i şopti încetişor:

  Hilozois, Hilozois, Singurei pe lume doi-s: Moş bătrân cu barba moale Şi-o fetiţa ca matale. Hilozois, Hilozois, Vino pe genunchi ce moi-s, Cornuleţe lungi îţi scoate, Fii poznaşă cât se poate, Norii suflă-i, ce cu ploi-s, Hilozois, Hilozois.

  Perla se muie încetişor, dar de data aceasta nu se mai ivi din cărniţa ei sidefie un botic cu mustăţi, ci prin coaja moale ca de ou de broască ţestoasă începu să se străvadă ceva ca o inimă pulsând. Pe măsură ce coaja devenea mai transparentă, se vedea tot mai bine o fiinţă mică şi ghemuită, aidoma la înfăţişare celei din muntele de sticlă. Sub ochii uimiţi ai vâju-lui, pruncul crescu, umplu coaja, o sparse şi se ridică uşurel în picioare. Creştea văzând cu ochii, până ajunse să semene cu copiii cu pleoape de diamant din globurile de aer, apoi cu altcineva, pe care Umbello îl ştia bine, dar îl uitase de atâta amar de vreme. Copilul era acuma adolescent, apoi un bărbat frumos cu barbă de mătase, şi nu trecu multă vreme până ce spinarea i se-ncovoie şi în sprâncene apărură firele albe. După alte câteva clipe doi Umbello stăteau faţă-n fată, cel de-al doilea având în plus toiagul cu urechi în mâna dreaptă şi cizme de plumb în picioare.

  Bătrânul înţelese într-o clipă totul. Perla vieţii lui era acuma întreagă. Visul vieţii lui era încheiat. Mulţumi necunoscuţilor zei pentru darul nepreţuit ce ne este făcut tuturor: splendoarea fără margini a vieţii, închise apoi pleoapele şi nu mai ştiu nimic.

  POVESTEA LUI DING-DING, PROGRAMATOAREA

  (e mai caută şi moşulică ăsta să ne-ncurce pe-aici? II caută moartea pe-acasă şi el – unde se găseşte să fie? Taman în laboratorul nostru, unde nu pricepe oricum nimic., bodogănea Mol-loch, unul dintre electronişti, la trecerea regelui cu Umbello. Apoi se dădu, nemulţumit, de trei ori peste cap şi se micşoră până la dimensiuni microscopice, nu pentru că ar fi fost cu adevărat nevoie, ci, probabil, mai mult ca să scape de chipul nesuferit al regelui Hydro F0rr. La ultima alegere votase cu opoziţia.

  Ding-Ding, programatoarea, strânse uşor din buze. Nu aprecia felul acesta de exprimare la adresa bătrî-nilor, fie ei regi sau nu. Iar Mol-loch, cu veşnicele lui zâmbete mieroase, cu nesuferitul fel de a-i face curte, cu încercările repetate de a o vrăji (de câte ori fata nu găsise pe birou, sub birou, în sertare şi unde cu gândul nu gândeşti cerceluşi, poşetuţe, panglicuţe şi broşuţe, doar-doar o întinde mâna spre una din ele pentru ca zmeul să-i trimită în pântec vârtejul de flacără portocalie), depăşise în ultima vreme orice măsură. „Faci tu fiţe, dar tot a mea o să fii”, îl auzise într-o zi murmurând. De-atunci nici să-i vorbească nu mai catadicsea.

  Ding-Ding era o zmeoaică delicată, cu dinţi frumoşi, sculptaţi cu floricele şi steluţe, şi cu solzi de sticlă gălbuie pe gât. Trăia singură, căci viaţa în harem i-ar fi fost insuportabilă: statistic, la fiecare zmeu asiatic reveneau 2,14 zmeoaice. Cum să-ţi împărţi soţul cu alte 1,14 ţipe? Hai, cea întreagă ar mai fi mers cum ar mai fi mers, dar restul ce-ar fi fost? Un braţ, o pulpă, un pântec cu buric împodobit cu lănţişor, o fesă? Ding-Ding se cutremurase întotdeauna la imaginea zmeului iubit, cu o mână ţinând-o după mijloc, iar în cealaltă cântărind tandru o ciozvârtă de muiere. Aşa că alesese singurătatea, ca multe alte zombăliţe, şi din această pricină rasa se stingea cu încetul. Singurele satisfacţii le avea la slujbă, unde mânuia let-conul cu atâta graţie încât părea, în mâna ei, o baghetă de zână.

  Acum lucra la un joc video complicat, care-i luase câteva luni de programare, şi de care încă nu era mulţumită. Ca să construiască universul în care urmau să aibă loc aventurile, frunzărise zeci de enciclopedii, manuale şi dicţionare. Desenase mii de schiţe, decoruri măreţe, personaje impunătoare, monştri înspăi-mântători. Animase fiecare frunză din codru, fiecare firişor de păr