Acoperişul Lumii”, mi-a şoptit o voce dulce-n ureche. Acolo, în miezul globului de aer, l-am văzut: mare copil gol, cu ochi limpezi de diamant, având într-o mână Toiagul cu Urechi şi încălţat cu ghetele de plumb. Privea prin peretele lui de sticlă, pe rând, la câte un lucru din lumea de-afară: o pasăre, o vulpe albă, un arbore de tisă. Când îl atingea privirea lui, lucrul scânteia, culorile i se aprindeau, şi vulpea sau arborele se desprindeau dintre celelalte forme şi începeau cu adevărat să existe. Oricât de departe ar fi fost, le puteai acum atinge, mirosi, gusta chiar, de parc-ar fi fost lângă tine. Mie doar o privire mi-a aruncat, într-un târziu, şi-a fost de-ajuns ca să mă trezesc. Am crezut că-nţeleg tâlcul acestei vedenii: Animicstiutorul trăieşte acolo, în împărăţia visului, de unde ne scoate la iveală doar cu privirea. Orice lucru există pentru că el îl priveşte. Când el nu-l mai priveşte, lucrul dispare. Toţi, toţi am venit pe lume scoşi dintr-un vis de privirea lui. Cerşetorul rămase tăcut, iar apoi Umbello înţelese că probabil Animicstiutorul nu-l mai privea, căci moşul adormi curând şi începu să sforăie năpraznic. Umbello rămase multă vreme treaz. Apoi, din toată inima lui, înălţă o rugă către ţurţurii bolţii: „Stăpâne, oricare ar fi numele tău, fă ca în această viaţă să ajung să-l întâlnesc! Fie ca tu să mă fi adus pe lume doar pentru clipa întâlnirii cu Animicstiutorul! La-mi tot, tinereţe şi sănătate, dar dă-mi răcoarea privirii lui de diamant!”

  Oamenii-de-flori-cu-barba-de-mătase sunt atât de fragili, încât fără ajutor divin n-ar putea să trăiască în lumea teribilă a zmeilor. Ei nu au arme şi nu fac vrăji, dar zeii îi iubesc şi le fac daruri, în clipa când şi-a terminat rugăciunea, Umbello a simţit o apăsare dulce în palma stângă. Era o perlă mare cât o portocală, de consistenţa unui dinţişor de fetiţă, lucind când cenuşiu, când trandafiriu în întuneric, în zilele care urmară, Umbello învăţă repede să folosească perla. Era destul de simplu: o ţineai în amândoi pumnii, suflai asupra ei, îi spuneai o poezioară sau o glumiţă ca să o-nveseleşti, şi deodată simţeai cum se dezghemuie ca un arici şi devine moale, cu muşchi şi oscioare sub pieliţa de sidef, în cele din urmă scotea un botişor şi trei corniţe cu ochi în vârf, ca de melci, cu care se uita curioasă în jur. Ondulându-şi carnea perlată, se plimba pe umerii lui Umbello, se făcea uneori colier la gâtul lui, iar alteori i se suia în creştet ca o creastă ciudată. Umbello numi mica fiinţă Hilozois (după numele unui vechi poet). Mari puteri zăceau în ea. Te făcea nevăzut sau invincibil în luptă, te făcea fericit şi, când te saturai de fericire, îţi trântea şi câte un mic necaz, pentru variaţie, Când, ghemuită din nou, plutea la o palmă deasupra capului tău, puteai fi sigur că dorinţele ţi se-mpUnesc.

  Ani de-a rândul, cei doi cutreierară lumea, între-bând şi căutând. Cea mai umilă urmă care-ar fi putut duce la Animicştiutor era nepreţuită pentru ei. În curând în jurul lor crescu o adevărată caravană. Sute de zmei ai zmeelor planau deasupra lor, căutând urme ale cizmelor de plumb. Patruzeci de zmei suri de văgăună îi urmau, cărând în cârcă uriaşe cufere cu toate proverbele ce erau atribuite marelui înţelept. Umbello le citise pe toate şi dăduse deoparte, pe rând, vrafuri întregi de falsuri grosolane. Adevăratele gânduri nemuritoare erau atât de puţine, că puteau încăpea într-un caiet micuţ. şi toate puteau fi topite până la urmă în proverbul de la-nceput:

  Ce este. Este.

  Şi ce nu este, nu este.

  Umbello încărunţi, şi frumoasa lui barbă de mătase, odinioară castanie ca pletele ştiuletelui de porumb, deveni albă ca o încâlceală de funigei. O tristeţe blândă îi aburea ochii: spera tot mai puţin să ajungă vreodată în preajma înţeleptului, pe care totuşi îl simţea atât de aproape. Numai Hilozois rămânea veşnic tânără şi jucăuşă. Glob de sidef plutind deasupra creştetului, ea lumina partea cea mai întunecată a lumii noastre: viitorul. Ea îl călăuzea pe Umbello pe drumuri ce păreau alese la-ntâmplare, dar care la urmă îşi vădeau tâlcul ascuns, întâmplător să fi fost că până la sfârşitul vieţii el trecuse prin toate spaţiile lumii, din subteran şi de la suprafaţă? Că întâlnise toate neamurile de zmei, ca şi celelalte neamuri ce împărţeau pământul? Că desenase pe mari planşe toate animalele şi toate plantele, de la puricele de baltă până la enormii caşaloţi şi de la delicatul muşchi al copacului până la eucalipţii măreţi? Că ştia acum să prevadă eclipsele şi să măsoare distantele până la aştri? Într-o seară adormi şi visă şi el visul cerşetorului. Pluti şi el prin văzduhul albastru şi curat, ca după ploaie, până la uriaşii munţi din depărtare. Plană şi el, fără trup, pe deasupra crestelor înzăpezite, până văzu sclipirea ca de foiţă de aur a gheţarului în soare. Alunecă peste limba de gheaţă străvezie, care-i aduse aminte de dragul lui munte de sticlă, cu pruncul cât douăzeci de elefanţi ghemuit în mijlocul lui. Dar în marele gheţar din Himalaia nu zări doar o bulă de aer, precum bătrânul zmeu mioritic, ci sute, mii de globuri, fiecare cu copilul minunat înăuntrul său. Erau şi fetiţe, şi băieţi, goi şi strălucitori, cu ochi de briliante, purtând în mâini toiagele cu urechi şi încălţaţi cu cizmele de plumb. şi deodată marile băşici de aer începură să urce la suprafaţă, ca prin apă, de-formându-se şi sclipind, până ieşiră şi se-năltară asemenea a mii de baloane de săpun curcubeene. Vântul le-mpinse-ncoace şi-ncolo, le aşeză pe plaiuri înverzite, pe pajişti şi pe creste, şi unde atingeau pământul se topeau în binecuvântarea lui, şi atunci pământul prindea realitate, totul se colora violent şi cojile lucrurilor celor mai netede prindeau să vibreze la pipăit,

 de parcă un desen ar căpăta deodată volum şi viaţă adevărată. O fetiţă coborî lin chiar în faţa lui Um-bello, pieliţa balonului pieri şi ea întinse braţul către el, atingându-l cu toiagul din mână. Omul-de-flori se prăbuşi deodată în