de lecţia pe care-o dăduse zmăului, dar se simţea totuşi puţin ruşinat de înşelăciune. „O, Animicştiutorule, iartă unui biet Om-de-flori-cu-barba-de-mătase că ţi-a luat numele în desert!”, murmura el pe când se întorcea în colibă. Acolo se aşeză pe o laviţă şi rămase pierdut, con-templând pe fereastră munţii albaştri din zare. Totul, totul în lunga sa viaţă, care-i trecea acum prin faţa ochilor, fusese legat de chipul mereu pierdut şi mereu întrezărit al Animicştiutorului.

  Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase, ce răspundea la numele de Umbello (cum îi vom spune de-aici înainte), se născuse, asemenea tuturor celor din neamul său, în vârful unui munte de sticlă, atât de alunecos că nu-l putea nimeni urca şi atât de străveziu încât puteai vedea, în miezul său, un uriaş prunc nenăscut, ghemuit ca într-un pântec de mamă. Părinţii lui Umbello, plecaţi după hrană, fuseseră într-o zi prinşi şi ucişi de nişte orei sălbatici. Micuţul îndurase o foarne crâncenă şi, când nu mai putu răbda, se lăsă să alunece la vale pe o pantă a muntelui. Ajuns jos, o porni şchiopătând prin înspăimântătoarele crân-guri de licheni fosforescenţi, fojgăind de insecte oarbe. Din fericire pentru el, trecu pe deasupra un zmeu al zmeelor, tocmai la timp ca să-l scape din fălcile unui mare păianjen cavernicol. Umbello prinse funia aruncată şi se înălţă sub stalactitele bolţii. Trecură peste un lanţ de vulcani activi, dincolo de care se ivi o cetate. Zmeul zmeelor coborî cât să-l lase pe micul om-de-flori la pământ şi se-ndepărtă iarăşi în zbor până nu se mai văzu.

  Umbello intră în cetăţuie, care era a zmeilor mioritici, şi rătăci toată ziua, înfometat, pe străzile ei. Pe seară se aşeză abătut pe o bordură, privind forfota de fiinţe cu solzi şi fioroase buzdugane ce intrau în prăvălii şi se opreau la sfat, la câte-un colţ de stradă. Un vagabond cu cioarecii rupţi se aşeză alături de el.

  — Ehe, grea e viaţa, măi, puştiulică, intră el în vorbă, stâlcind cuvintele din cauza a o mulţime de colţi lipsă. Umbello nu răspunse nimic, dar burta îi ghiorăi atât de tare, că şi acesta fu un răspuns.

  — Ştiu, nepoate, ştiu, acelaşi sentiment metafizic îl am şi eu.

  — Cum? Micuţul îl privi chiorâş pe vagabond.

  — Adică mor de foame, ca să zic aşa.

  — Nu, asta am înţeles, da' ce-nseamnă, nene, cu-vântu-ăla, mate-fizică, sau cum i-ai zis?

  — Asta nu-i de mutriţa ta, măi pustiule. Uită-te la mine cum mi-au ieşit solzii prin căciulă: e din pricina afurisitului ăstuia de cuvânt, aşa să ştii. Mai bine, hai cu mine să scăpăm de pârdalnicul de gol în stomac.

  Cu inima cam îndoită, Umbello plecă de mână cu vagabondul pe nişte uliţe întortocheate până ce, la marginea cetăţii, sub zidul de apărare pe care trona ditamai catapulta, dădură de o căsuţă împrejmuită cu gard. Săriră gardul şi nimeriră într-un grajd în care omuleţul-de-flori recunoscu o gorgonă. Era un fel de vacă, atât de mare, că umplea grajdul până sub acoperiş. Avea culoarea albastru ultramarin şi coarne dintr-un metal alb ca argintul, între picioarele dindărăt avea un uger uriaş cu patru ţâţe: una roşie, una neagră, una verde şi ultima albă. Umbello îi văzuse poza într-o carte din care-i citea, pe vremuri, mama lui la culcare, aşa că ştia la ce trebuie să se aştepte. Se-nalţă pe vârfuri ca să ajungă la ţâţa cea neagră, despre care-şi amintea că trebuie să fie cea cu sirop de zmeură. Scuipă imediat şi se şterse caraghios pe limbă, căci dădu de un vin puterea ursului care nu-i fu nicidecum pe plac.

  — Micuţule, zise cu blândeţe gorgona, privind către el cu ochiul ei de junincă, te-aş sfătui s-o încerci pe cea roşie. De fapt, principiul e simplu: culoarea îţi arată conţinutul.

  — Mulţumim de explicaţii, doamnă, spuse politicos în locul lui Umbello vagabondul, care se-apucă imediat să tragă vârtos din ţâţa tocmai părăsită de cel mic. Se înfruptară pe rând din lapte, vin, sirop şi sevă de roua-spadei, până ce se întremară cu totul. Cei doi se tolăniră până la urmă în paie, cu capetele sprijinite de şoldul gorgonei, care rumega liniştită, înveselit de vin şi fără chef de culcare, zmeul mioritic începu să-i vorbească lui Umbello despre câte-n lună şi-n soare.

  — Nepoate, să ştii că, aşa cum mă vezi, pârlit şi amărât, nu mă dau pe zmeul frumos şi viteaz care-am fost odată. E drept că acum râd toţi de mine, dar nimeni nu ştie ce ştiu eu. Nimeni nu l-a văzut pe el. pe el.

  — Pe cine, nene?

  — Nimeni nu i-a sorbit nesfârşita înţelepciune, continuă zmeul fără să-l ia-n seamă. şi când mă gân-desc cât de neaşteptat a-nceput totul. O dată, trecând pe lângă nişte rubedenii care pierduseră un sac de scalpuri, am auzit o zmeoaică grăind: „Eh, degeaba mai bocim atât, căci e după cum grăit-a Animic-ştiu torul:

  Ce este. Este.

  Şi ce nu este, nu este.

  Când am auzit vorbele-astea, am rămas împietrit: toată înţelepciunea lumii mi se părea adunată în ele. Am lepădat într-o clipă scutul şi buzduganul şi mi-am închinat viaţa gândirii la aceste două versuri. Nici până azi nu le-am atins străfundurile.

  — Ce este, este, şi ce nu este, nu este”, repetă înfiorat şi Umbello, simţind şi el că acea noapte îl va schimba pentru totdeauna.

  — Cine este Animicstiutorul? Întrebă el, tot numai urechi.

  — L-am văzut o singură dată, şi-atunci în vis. Dar şi atât e prea mult. În visul meu se arăta un munte înalt pân-la cer. Dar nu aici, sub ţurţuri, ci la Suprafaţă, unde se zice că totul e acoperit de un fel de clopot din cel mai curat safir. Se zice că acolo iarba e verde (deşi mi se pare cam exagerat) şi că prăpădiţii au şi ei oraşe ca şi noi (scorniri de-ale călătorilor, probabil). Acolo, în munte, mi s-a arătat un gheţar măreţ şi, în gheţar, o mare bulă de aer, cât o casă cuprinzătoare. „Eşti pe