ca urşii berci, Fluturaşul de-l striveşte chiar în sân, îl face terci, şi cum noaptea se lăsase, drept în lună el ţinteşte şi matrakul îl aruncă pe orbită, voiniceşte, Până ce, după trei zile, el ştirbeşte cornul lunii.

  Astfel Zurbalan devine campionul naţiunii.

  Apoi grelele războaie cu duşmanii dimprejur Le porni de unul singur, luxând falei, rupând femur, Deşelând pitici şi nimfe, spintecând pe uriaşi, Opărind la foc de nare sat, cetate şi oraş. Scorpioni cu zece coade, Feţi-Frumosi cu stea înfrunte Pe turbatul fiu al Quatr'ei nu cutează să-l înfrunte, Incit ne-ntrebăm cu ciudă, cum se-ntreabă naratorii, Dacă tot aşa vom duce-o, din victorii în victorii, Pân-la capăt. Din păcate nici de data asta n-am Vreo ieşire mai ca lumea, decât tot cherchez la femme.

  Aşadar, când răsăritul îl prăda, ajunse zmăul La Kokorro, cetăţuie aşezată pe pârăul Limpede de-acid sulfuric, plin de peşti din marmuri moi.

  Zurbalan ieşi din codru şi le declară război, în Kokorro stau de secuii asiaticii, zombalii, Clinchetind inele-n colţii coloraţi ca şi vitralii, Rezistenţe şi tranzistori tot lipind cu cositor. Rege le era pe-atuncea ne-nfricatul Hydro F0rr. Regele avea o fată mândră ca ofloare-n glastră, Cu trei coarne-n vârfid teslei: roşă, galbenă şi-albastră, Dar la nazuri ne-ntrecută: nu răbda orice zevzec Ca să-i pună mâna-n jurul taliei, la Thisko-Tekk, Că-l trăsnea cu tamburina peste ochi de vedea negru. „Ah, Matrak, când voi da oare de-un mascul frumos, integru Si deştept, să-mi ceară mâna şi să fiu a lui pe veci?„ Se-ntreba mereu Elvilla tot hrănind la lilieci. „Nimenea n-o să mă aibă până nu o să-mi aducă Pasărea Distrugătoare ce trăieşte într-o nucă şi l-al cărei glas teribil se preface totu-n scrum.” Să îi cate păsărică s-au găsit voinici duium, însă care cum plecat-a, şi-a lăsat a sale oase

 Prin coclauri neumblate, prin prăpăstii fioroase Unde zuuuzele-mblănite i-au găsit şi le-au scos ochii, Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii. Zurbalan plecă şi dânsul, cu matrakul greu în circă, şi pe drum, pe înserate, el găseşte o năpârcă Ce îi strigă: „Fă-ţi pomană, zmăule, am însetat, Du-mă până lafintână, că altfel m-am curăţat!” Zurbalan zâmbeşte nobil, generos piciorul saltă Pe năpârcă de-o trimite drept pe lumea ceealaltă. Mulţumit de fapta bună, o luă prin codru lin.

  Traversă un râu de lacrimi, apoi altul de pelin. Sui muntele de sticlă şi în vârfgăsi o casă, Lângă ea un nuc cu frunza palidă şi viermănoasă, Ce nu da nici pic de umbră, parcă n-arfi existat. Nucile-n cămaşă verde putrezeau în înserat. Zmăul s-apucă de trunchiul nucului, ca să-l smucească Dar era numai stafie, nu tu sevă, nu tu iască, Aer doar strângeai în braţe. Cătrănit, săltă matrakul Şi lovi cu duşmănie, dar atunci dădu de dracul, Fiindcă gheoaga străbătuse prin copac, lovise-n sol Şi zvâcnise drept în capul zmăului. Sună a gol Ca un clopot de aramă. Zurbalan căzu în dos Şi văzu printre steluţe un bătrân politicos Ce ieşise din căsuţă. „Ce e, cine eşti mata?”

  — La, un moş acolo, gârbov. Dacă ţi-este voia-aşa Animicaştiutorul poţi să-mi spui. Şi chiar aşa e, Am ştiut odată totul, şi-am văzut că-ifoc de paie Tot ce ştii şi tot ce este. Acum nu mai ştiu nemica, Doar mă bucur cum se suie pe sumanul meu furnica Şi cum zboară funigeii licărind în cerul gol.

  Oh, măreţ este nimicul ce dă lumilor ocol!

  — Moşule, ia lasă vorba şi mă-nvaţă cum să sui între crengile aceste pân-la nucile-amărui, Că într-una dintre ele pitulată-i, mi se pare, Pasărea Apocalipsei, Pasărea Distrugătoare!

  — Zurbalan, acea fiinţă nu e de pe lumea noastră. Ţi-a cerut-o o zmeoaică dulce ca o floare-n glastră? La gândeşte: ce îţi cere orice fată şi-orice floare? Dragostea e, Zurbalane, Pasărea Distrugătoare! Dacă n-ai avut să-i dărui dragoste, de eşti uscat Ca şi nucul ăsta care în veci umbră nu a dat, Dacăflutund ucis-ai, dacă ai strivit năpârcă, Poţi să fii voinicul lumii, dar în viaţă ai dat zbârcă.

  — Moş nebun, înşiri la vorbe aruncate cu toptanul. Dragostea? Cum se mănâncă? Mi-e năpraznic buzduganul Si toţi tremură, se-ndeasă să îmi intre-n orice voie, Mă respectă ca pe-un rege, de amor nu e nevoie. Chiar Elvilla.

  — Nchipuita, o să-mi zică doar „stăpâne”, Smirnă o să stea nainte-mi, o să-mi lingă aste mâne, Că altfel întorc eu foaia. Ce mai stai? Dă-mi ajutor Să mă urc în nuc, că altfel una-două te omor!

  Vâjul ridică alene genele ce-s lungi de-un metru Cu toiagul, dă pe spate pălăria cea de fetru Şi un semn făcu din deget. Crengile atunci se lasă Iară nucile căzură prin otava de mătasă.

  Zurbalan cu buzduganul le zdrobeşte câte una Şi din ele el moşeşte cerul, stelele şi luna Unei alte lumi, cu lacuri limpezi şi nisipuri de-aur, Lume-n care stau alături o licornă şi-un centaur, Smălţuit blazon ce-n vise îţi apare doar, când eşti însetat de armonia tandră-a sferelor cereşti.

  Doar o nucă mai rămase. Zurbalan o-nşfacă-n gheare Şi cu colţii o sfâşie. Pasărea Distrugătoare Se iveşte în haloul dragostei: un glob de foc Orbitor, cu pâlpâire ca de cuarţuri în mijloc

 Si în lumea ideală izvorăşte mii de raze Pe licornă şi centaur, peste luncile-n extaze. Buzduganul se topeşte şi începe ca să curgă, Zmăului în ochii capii viaţa prinde să amurgă, Că în ochi de lighioane, de mişei, de proşti, de fiare Dragostea dumnezeiască-i Pasăre Distrugătoare.

  Pe cel zmău îl vezi şi astăzi, dacă ţi-este dor de dânsul, Sus, în vârfde stei de piatră, jalnic de te-apucă plânsul, împăiat cu zegras, ochii două cioburi reci de stras, Buzduganul sprijinindu-l pe un mic iconostas Unde-au scrijelit elevii (vandalism şi nesimţire) Trei cuvinte:

  POVESTEA ANIMICSTIUTORULUI.

  L n îngâmfarea şi prostia Iui fără margini, Zurbalan uitase ceea ce până şi un bătrân ştie, că Ani-micştiutorul nu vorbeşte, sau cel puţin nu ca zmeii de rând. Vâjul cu gene atât de lungi încât trebuia să le ridice cu toiagul era mulţumit