aventuri povestite în nobil vers. Când numărul unu termină, se lăsă o tăcere mare. Parcă întregul munte de piatră scumpă rezona încă, neauzit. Tot doctorul Chung întrerupse clipa de meditaţie.

  — Şi trei: mă veţi ajuta în planul meu de cucerire a lumii. Cu ajutorul vostru şi al comorii din muntele de safir voi fi proclamat împărat al universului cu trei tuiuri.

  — Trăiască măria sa, doftorul Chung! Răcniră entuziasmate cele douăsprezece capete.

  Atunci, felcerul se puse pe treabă. Narcotiza bine balaurii cu leuca şi apoi se apucă să spintece marele trup la rădăcina gâturilor şerpeşti, înfăşură bine cu sfoară cele douăsprezece fâşii tăiate, dându-le forma unor rulouri de carne însolzată. Vindecă rănile cu tinctură de codiţa-şoricelului, adusă de pe insula căl-cătoreselor. Când se treziră, cei doisprezece şerpi începură să mişune prin toată peştera, beţi de bucurie. Luară în gură câte giuvaeruri putură şi ieşiră câte unul la suprafaţă. Ieşi şi zmeul, încărcat şi el cu o grămadă de scule de preţ. Opriră în prima mare cetate întâlnită pe drum şi cumpărară o oaste de mercenari, începură cucerirea ţinuturilor din preajmă. Una câte una, fortăreţele cădeau, asediate de puternicii şi înţelepţii generali-balaur, care din păcate rămăseseră numai unsprezece. Numărul doi răsculase masele populare în teritoriul cucerit şi trebuise sacrificat.

  Încoronat împărat al universului şi sătul de atâţia ani de pribegie, doftorul se gândea cu tot mai mult dor la micul lui cabinet dentar şi la soaţa pe care-o lăsase să-l aştepte credincioasă atâta timp. Încoifat şi-mplătoşat, cu pieptul plin de decoraţii, însoţit de trompetişti şi paji muiaţi în fir, zmeul descinse, emoţionat, în ţinutul natal.

  Totul era acolo neschimbat: lichenii fosforescenţi, bălţile de mercur, fermecătorii vulcani noroioşi. Stalactitele din tavanul îndepărtat. Ostenit, eroul bătu la uşa cabinetului său. Deschise soaţa, şi ea neschimbată de trecerea vremii.

  — Unde-ai fost, nenorocitule, atâta vreme? Îl fulgeră ea cu privirile. Şi ce e cu firele astea blonde pe tine, depravatule?

  — Dragă, pot să-ţi explic., se bâlbâi zmeul, simţind cum îl năpădeşte o sudoare de moarte.

  Dar consoarta, fără să mai asculte, îl sugrumă cu cablul coaxial. ZURBA LUI ZURBALAN, ZMĂUL DIN QUATR'A

, Matrak, înstrună-mi lira, şi sub bolta-nţurţurată Am să-l cânt pe cel mai tare zmău care-a trăit vreodată, Şi-a cui glorie crescut-a zi de zi şi an de an. O, Matrak, dă-mi inspirare ca să-l cânt pe Zurbalan! şi ofrandă-ţi voi aduce zece mii de prăpădiţi Preparaţi în foi de dafin, la foc moale perpeliţi, Ardere de tot să-ţifie, şi de un miros plăcut. Dar de nu-mi dai iscusinţă, eşti la rândul tău pierdut: O să-ţi ciopârtesc statuia, n-o să te cunoşti tu singur, O să fac din tine doniţi, greble, ciubere şi linguri, O să uit a tale imnuri, capiştea ţi-o voi prăvale, Cocină de porci voi face din bisericile tale! Preoţii ce te slujiră am să-i taifişii cu lama, încât n-o să se mai ştie care-i tata, care-i mama. Fii atent că nu ştiu multe, să nu zici că nu ţi-am spus! Hai, Matrak, înstrună-mi lira, de-un nou cânt mi-e dor nespus!

  Şapte sunt minuni, şi şapte sunt planeţi, se zice.

  — N ceruri, Şapte centre de putere înşirate, giuvaeruri, Pe coloana vertebrală, luminând curcubean. Şapte sunt cetăţi în vastul teritoriu subteran.

  Iar din cele şapte una străluceşte între toate Cum întrece briliantul veştedele nestemate: Este Quatr'a cea săpată în porfirul cel mai dur. Şapte ziduri uriaşe îi dau roată împrejur.

  Acolo, în Quatr'a sfântă, se născu printr-un miracul Un pruncuţ de zmău ce chipul îl avea ca însuşi dracul, Ochii răi, urechi ciulite, colţii îi ieşeau prin buze. Vă închipuiţi mândria norocoasei de lehuze. Când îl duse să-l închine la Matrak, fără de preget Mititelul pe cel preot îl muşcă adânc de-un deget, Semn că, iată, în cetate se născuse un erou! Când vru iar să îl închine, pruncul îl muşcă din nou. Atunci popa-i dădu nume, înălţându-l până-n nori, Zurbalan, ce însemnează: „M-a muscat de două ori.” şi i-a profeţit: „Măi tată, nu te mai zmuci atât, Stai să-ţi spun o viziune, scoate-mi ghearele din gât! Zurbalane, multe rele tu vei face pe pământ, Mulţi sub jetul tău de flăcări îşi vor da suflarea-n vânt, Multe urbe ai să dărâmi, multe sate o să strici, Dar pieri-vei de cântarea unei biete păsăricii” Ar fi vrut mai mult să spună preotul cu creasta lată, Dară pruncul îi înfipse toţi caninii-n beregată De abia putură zmăii să-i despartă, să-i împace.

  Zurbalan crescu năvalnic printre bâte şi matrace. La concurs de buzdugane era pururi locu-ntâi, îşi durase vizuină-n labirintele spăimâi Ale unei mlaştini putrezi, cu păianjeni transparenţi Şi ţânţari cât cormoranii, învârtindu-se demenţi. Cele zece coarne-n ţeastă îi crescură de o palmă, Auzeai numai ocară.

  — Njurătură şi sudalmă Dacă-i pătrundeai în grotă, şi apoi îţi dădeai duhul De matrakul lui năpraznic, care spinteca văzduhul.

 Ce s-o mai lungim, voinicul se lăţise an de an Şi în umeri, şi în faimă: toţi ştiau de Zurbalan!

  Într-o seară, pe când zmăul sta pe jilţu-i de opal şi mânca ficat de zână dintr-un craniu de zombal, Uite-o pasăre că intră pe fereşti de cuarţ şi-ifată Drept în sân la zmăul crâncen ouşor de ciocolată, învelit în poleială zugrăvită-n alb şi ros. Precum ştiţi, Ia ouă „Kinder” chiar şi zmeii-s pofticioşi.

  Zmăul nostru staniolul netezind uşor cu gheara Se văzu ca-ntr-o oglindă şi văzu în spate seara, Iar apoi muscă din coaja ce-i din lapte şi cacao Ca să dea de jucărie: „Ce-ofi? Beţe de Macao? Vreun hipopotam de plastic? Insulă cu palmier?” Zurbalan abia aşteaptă să îşi facă şantier Ca să asambleze-n pripă jucăria, micul dar. Scoase din ovalul moale fluture de insectar Cu aripe colorate şi cu ochii de safir. Fluturele îi şopteşte în amurg de serasir: „Zmău nebun, tu zaci aicea îndopându-te ca porcul Când de ţara ta îşi râde Făt-Frumosul, trolul, orcul Şi-alte multe lighioane! Sus, voinice, la război! Hai, ciobeşte buza lunii, fii erou între eroi!” Zurbalan se scoală-ndată fioros