îngăduit să reluăm contactul cu ţara şi starea de libertate – (câtă e; tata: nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă) – prin acest peisaj nobil şi vrednic între toate, nicăieri nu e sordid, nisipos ori hâd, au fost dureri şi jale şi au cântat păsări triste, dar n-au rămas mirosuri de mâl turcesc, peisaj onorabil şi cinstit, şi niţel emfatic, domnule părinte, mă rog matale, servus stimabile, cele şapte burguri, reţiproca, ceai cu lapte, peisajul care 1-a înduplecat până şi pe Caragiale. Şi ce curate sunt uliţele, şoselele, ogrăzile, ariile, cel puţin la orele acestea timpurii.

  Patriotismul, zice Duiliu Zamfirescu, nu e o prejudecată, după cum nu e judecată; patriotismul e un sentiment. Sentimente poate avea oricine. Şi care dintre puterile psihice stă mai în apropierea lacrimilor decât sentimentul? Plâng uşor, prea uşor. Din închisoare m-am ales în orice caz cu o învăţătură: că expresia darul lacrimilor e cum nu se poate mai conformă realităţii.

  —4 august.

  În tren mă reţine formula,diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”'. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul – Luca 4, 6 – nu-l contrazice), întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel – e lumea lui.

  Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citând capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.

  Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e tot una cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tărâmuri.

  E o deviaţie care se cere corectată.

  În acest sens lumea stăpânită de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează, parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită” şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, „structural” vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decât Binele, Cuvântul.

  Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decât ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Câtă vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvânt: dă ceea ce a promis. În clipa morţii însă (ori a pocăinţei cutremurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), când suntem rechemaţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfârşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie – şi oare Soll und Haben, umila carte a lui Gustav Freytag, nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein und Zeit30), desigur că acordul stabilit „se lichidează” (vezi Faust) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă.

  Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis – angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) – într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc.

  Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunţa la închipuiri.

  Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo; iar cuvântul omenesc fiind şi el „creator”, ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), castelul cârciuma s-a şi făcut. Cârciumă l-ai numit, cârciumă e, în virtutea dumnezeieştii puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar.

  Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea