BUGHI MAMBO RAG.

  N-a vrut să mă asculte Maniu, şi cât l-am rugat, ei dacă ar fi vrut să mă asculte, s-a luat după Penescu. Budinca de griş? Să-ţi spun eu cum se face budinca de griş, că văd că dumneata habar n-ai. Ei, dumneata care zici că ai trăit atâta la ţară, ia să te vedem: găina cotcodăceşte, raţa măcăie, gâsca gâgâie, dar curcanul ce face? Ai? Bolboroseşte, domnule, bolboroseşte. Natalia Negru, aşa o chema. Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omorât Şt. O. Iosif, pe a lui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum, parcă un nume cu o rezonanţă germană. Uite, mai întâi că laptele trebuie neapărat bine fiert înainte, grişul se pune numai după aceea. Cornes grecques, domnule, aşa le spune la bame. Da, ai dreptate, Tămădăul a fost o acţiune întreprinsă atât de uşuratic încât nici nu-ţi vine. Vezi, bursuc să-ţi spun drept nu mai ştiu cum e, dihonii însă. E în Dante, domnule.

  Bucureşti, 4 august.

  Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. Îl sprijină vărul care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. Î1 iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă.

  — Să plâng? zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?

  Sus în cameră mă îngrozesc: canapeaua şi un fotoliu sunt desfundate, atârnă arcurile, praful alcătuieşte în tot locul un strat gros, pereţii şi tavanul sunt negri, pute a mizerie şi murdărie, a neaerisire, văd ploşniţele foindu-se în voie pretutindeni. Un fel de colţ de hală cu vechituri, părăsită, în camera de baie robinetele curg, cada e toată ruginită. Pe jos, în cameră, nişte ziare vechi, numai colb. O strachină, nespălată, două furculiţe cleioase. Îţi vine să-ţi loveşti capul de pereţi. (De unul singur, fără intervenţia anchetatorului.) Dar nu degeaba vin din temniţă; rămân calm: voi face curat.

  Gherla 1963

  Français, encore un effort, şi vous voulez ętre republicains.

  Marchizul de Sade.

  Nimeresc în timpul unei furii a mutărilor, cum îl apucă adesea pe Tudoran, ofiţerul politic, într-o celulă cu foşti militari, jandarmi şi câţiva legionari de curând aduşi de la Aiud.

  Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare.

  Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de ţicnite şi de întortocheate.

  Arpacaşul fierbinte înghiţit pe nerăsuflate şi numaidecât după aceea o stacană mare cu apă rece.

  Căţărări cu unghiile pe ziduri.

  Metanii, neîntrerupt, până la leşin.

  Excremente mâncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să şi le mănânce pe ale sale.)

  Mâncare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă şi cu uşa, fireşte, zăvorâtă.

  Preoţi siliţi să facă onanie.

  Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.M. La 4 a.M. Şi acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas.

  Obligaţia de a sta numai în picioare, de la 4 a.M. La 12 p.M. Timp de două luni.

  Trei alarme pe noapte. La darea alarmei, deţinuţii se bagă sub paturi cu faţa în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereţii cu un lichid alb care se întăreşte pe loc făcând o crustă dură. Deţinuţii ies de sub paturi şi trebuie să cureţe crusta în mai puţin de un ceas, când vine inspecţia să constate dacă totul luceşte „bec”.

  Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat, unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, până la urmă toate, n-a mai rămas decât pânza de sac. Pielea de şagrin, filmată altfel, în celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

  Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.

  La un nivel mult mai astâmpărat, am putut şi eu dobândi convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei „camere de executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decât din pricina caraliilor de pe coridoare.

  Şefii de cameră conştiincioşi, regula-mentari şi temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom'le! ai pus mâna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe lângă ospiciul de nebuni.

  Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre, nădăjduiam să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile vieţii de puşcărie pentru a nu stârni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îţi vor schimba părerile, vezi ca niciunul să nu-ţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii înalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decât ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost – după cum singuri spuneau – scârboşi şi gingaşi la mâncare şi nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mâini mai stricte decât ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării