Pakul era o mumie străveche, cu chip dur, inuman, inexpresiv. Avea capul răsucit într-un unghi straniu, iar braţele îi atârnau inerte pe lângă corp, fără să se fi ridicat împotriva a ceea ce-i zdrobise beregata. Elroy îi citi istoria în ghidul muzeului şi încercă un sentiment de compătimire. Venise de la asemenea depărtare ca să-i salveze pe toţi oamenii…

Aşadar, în spaţiu existau creaturi. Universul era suficient de vast ca să adăpostească felurite forme de viaţă. Dacă ceva anume culegea eşantioane de oameni, singurele întrebări erau: Ce-i păsa lui Elroy? Şi de ce i-ar fi păsat să readucă eşantioanele acolo unde le era locul?

Totuşi, întrebările nu se limitau la acestea două. Se înălţau altele, mai persistente: De ce venise pe Pământ, după planetari? Perechile de bogătaşi îşi petreceau luna de miere pe Titan, sub gigantica măreţie inelară a lui Saturn. În mod sigur, ar fi fost mai simplu să răpească un asemenea cuplu. Apoi, de ce răpea din Centura principală? Mulţi centurani continuau să se ocupe cu mineritul la periferia Centurii.

Un sâmbure de idee îi fulgeră prin minte, dar nu se opri asupra lui, ci îl lăsă să se cristalizeze…

Urmă o călătorie pe Mississippi, apoi o ascensiune în Munţii Stâncoşi. Acolo îşi rupse piciorul şi fu transportat pe calea aerului până la o arcologie construită într-un canion neregulat. Un medic îi aranja oasele fracturate şi întrebuinţa tratamente de regenerare accelerată. După aceea, Elroy plecă spre casă. Se săturase.

* * *

Poliţia din San Diego nu avea informaţii noi despre Lawrence St. John McGee. Se obişnuiseră cu apariţiile lui Elroy, ba chiar începuseră să fie plictisiţi de ele. Tânărului îi devenea clar că nici măcar nu se mai aşteptau să găsească banii lui şi pe McGee.

— A avut timp suficient ca să-şi cumpere o faţă nouă şi un transplant de amprente, îi explicase odată un ofiţer.

Acum, poliţiştii emiteau sunete liniştitoare şi aşteptau să-l vadă plecat. Trecuse un an de când nu mai fusese pe la ei.

Elroy se îndreptă după aceea spre sediul ARM. Preferă să ia un taxi, în loc să întrebuinţeze trotuarele rulante; piciorul încă-l durea.

— N-am abandonat cazul, îl anunţă Robinson. Un caz de o asemenea stranietate nu se uită. De fapt… nu contează.

— Ce s-a-ntâmplat?

Locotenentul rânji pe neaşteptate.

— Nu există o asociere reală… Am solicitat calculatorului central alte cazuri nerezolvate, cu bază tehnologică avansată — fără limită temporală. Am căpătat nişte lucruri ciudate… Ai auzit vreodată de duplicatul Stonehenge*?

— Bineînţeles. Am fost acolo acum o lună şi jumătate.

— Nu-i uimitor? Un nebun l-a instalat într-o singură noapte. Dimineaţa, existau două Stonehenge, practic imposibil de deosebit, cu excepţia poziţiei: duplicatul se găseşte la câteva sute de metri mai spre nord. În duplicat există chiar şi aceleaşi iniţiale, scrijelite de vechii turişti vandali.

Elroy încuviinţă din cap.

— Ştiu. Probabil că-i cea mai costisitoare farsă din istoria omenirii.

— De fapt, nici nu ştim care-i adevăratul Stonehenge. Dacă glumeţul le-a deplasat pe ambele? A beneficiat de suficientă putere ca să transporte toţi bolovanii duplicatului. Putea foarte simplu să-i mute şi pe cei din monumentul real, ca să pună duplicatul în locul său.

— Să nu mai spuneţi ipoteza asta nimănui.

Locotenentul izbucni în râs.

— Aţi găsit ceva prin Centură?

Robinson îşi pierdu zâmbetul.

— Mda. Vreo şase cazuri cunoscute şi nesoluţionate, răpiri şi amnezii. Eu continuu să cred că-i vorba despre un struldbrug.

Nici un caz soluţionat… Speranţele lui Elroy se reduceau.

— Un struldbrug bătrân, continuă ARM-ul. Cineva care, acum o sută douăzeci de ani, era îndeajuns de bătrân ca să creadă că învăţase destule pentru a soluţiona problemele omenirii. Sau poate pentru a scrie o carte de răscruce despre progresul Omului. De aceea, a început să culeagă eşantioane.

— Si n-a terminat încă?

— Ori este vreun nepot care-i continuă opera…, suspină Robinson. Nu vă faceţi griji. Îl vom prinde.

— Sunt sigur. N-aţi avut la dispoziţie decât o sută douăzeci de ani.

— Nu-ntindeţi coarda! zise Robinson.

Asta îl decise.

* * *

Cartierul general al copoilor se găsea în acelaşi loc ca şi sediul guvernului: Ceres. Sediile poliţiei de pe Pallas, Jurio, Vesta şi Astra erau cumva redundante, însă foarte necesare. Cinci asteroizi puteau acoperi Centura principală. Întâmplător, toţi se aflau de aceeaşi parte a Soarelui, dar probabilitatea unui asemenea fenomen era foarte redusă.

*Monument preistoric aflat în Anglia, compus în principal dintr-un cerc mare de stâlpi megalitici, (n. trad.)

Dintre cei cinci asteroizi Vesta era cel mai mic. Aşezările sale se aflau la suprafaţă, sub patru cupole duble.

De trei ori în istorie, asemenea cupole fuseseră perforate şi nu era tocmai genul de eveniment care să fie uitat. Toate clădirile de pe Vesta fuseseră etanşeizate. Câteva aveau tuburi-ecluză, care ieşeau din dom.

Alice Jordan pătrunse în ecluza poliţiei din Waring City după o patrulare de rutină. După ce străbătu două incinte, intră într-un coridor pe laturile căruia se înşiruiau costume spaţiale. Se dezbrăcă şi-şi atârnă costumul acolo. Pe pieptul scafandrului, un dragon fluorescent scuipa flăcări.

— N-am avut noroc, îi raportă şefei.

Vinnie Garcia îi răspunse printr-un rânjet. Era brunetă şi mlădioasă, cu degete prelungi şi subţiri — aducea mai mult decât Alice cu o centurană medie.

— Se pare că pe Pământ ai avut mai mult noroc.

— Pe umorul lui Finagle, am avut! Mi-ai citit raportul.

Alice plecase pe Pământ, sperând să rezolve o problemă socială care se acutiza. Unul dintre păcatele planetarilor — cerebrocablarea, obiceiul de a introduce curent în centrii cerebrali — se răspândise în Centură. Din păcate, soluţia Pământului fusese să aştepte. Problema se rezolva de la sine în trei sute de ani… dar asta n-o încântase deloc pe Alice.

— Nu la el mă refeream. Ai făcut o cucerire. — Vinnie tăcu, cu subînţeles. — În birou te aşteaptă un planetar.

— Un planetar?

Pe Pământ, se culcase cu un bărbat, dar nici unul dintre ei nu avusese parte de satisfacţie. Gravitaţia era prea mare, iar lipsa de practică acută. El fusese politicos, dar nu se mai revăzuseră. Se ridică de pe scaun.

— Mai ai nevoie de mine