— Nu. Distrează-te!

* * *

La intrarea Alicei, Elroy încercă să se scoale. Se împletici puţin, în gravitaţia redusă, dar reuşi să-şi lase tălpile pe podea şi în acelaşi timp să-şi păstreze poziţia verticală.

— Salut. Roy Truesdale, rosti el înainte ca fata să-i greşească numele.

— Bun venit pe Vesta! Aşadar, ai venit. Încă îl cauţi pe Răpitor?

— Da.

Alice se aşeză înapoia biroului.

— la zi, ţi-ai terminat excursia?

Tânărul încuviinţă din cap.

— Cred că Stâncoşii au fost cei mai interesanţi şi n-ai nici o problemă să ajungi acolo. Ar trebui să-ncerci cândva. Nu sunt un Parc Naţional, totuşi puţini sunt atraşi să construiască acolo.

— O să-ncerc, dacă voi mai ajunge vreodată pe Pământ.

— l-am văzut pe ceilalţi extrasolari… ştiu că, de fapt, nu sunt extrasolari, dar, la naiba, sunt alieni! Dacă şi adevăratul extrasolar seamănă cu ei…

— Crezi că Vandervecken este om?

— Cam aşa ceva.

— În tot cazul, te străduieşti din plin să-l găseşti.

Se gândi că Truesdale venise după o anumită centurană. Era un gând măgulitor.

— Se pare că oamenii legii nu ajung nicăieri, zise Elroy. Ba chiar mai rău, se pare că-l urmăresc pe Vandervecken, sau pe cineva asemănător, de o sută douăzeci de ani. M-au apucat dracii şi am solicitat un bilet spre Vesta. O să-l găsesc pe Vandervecken şi singur. Ştii ce greu mi-a fost să ajung aici?

— Ştiu. Foarte mulţi planetari doresc să viziteze asteroizii şi trebuie să aplicăm o mulţime de restricţii.

— Eu a trebuit să aştept trei luni până s-a ivit un loc. Deşi nu eram deloc sigur dacă să vin sau nu. La urma urmelor, puteam oricând anula rezervarea… Apoi, s-a petrecut altceva. (Tânărul îşi încleştă fălcile plin de furie, amintindu-şi.) Lawrence St. John McGee! Acum zece ani, el m-a curăţat de aproape toţi banii pe care-i aveam. Un escroc.

— Se întâmplă…

— L-au prins. Acum îşi spune Ellery Jones din St.Louis. Începuse o afacere nouă în Topeka, statul Kansas, dar cineva a însemnat banii şi l-au prins. Are alte amprente noi, retine noi, o faţă modificată… A trebuit să-i facă analiza undelor cerebrale, înainte de a fi siguri că despre el era vorba. Este posibil chiar să-mi recuperez o parte din bani.

— Grozav, zâmbi fata.

— Vandervecken l-a demascat. A încercat din nou să mă mituiască.

— Eşti sigur? A folosit numele ăsta?

— Nu. Blestemat fie că-mi zăpăceşte minţile! Probabil c-a ajuns la concluzia că-l urmăresc fiindcă m-a jefuit. Mi-a furat patru luni din viaţă. Mi l-a azvârlit pe Lawrence St. John McGee, ca să nu mă mai gândesc la cele patru luni lipsă.

— Nu-ţi place să fii considerat aşa previzibil…

— În nici un caz!

Nu o privea. Palmele i se încleştară pe braţele fotoliului. Muşchii i se umflară proeminenţi pe braţe. Unii centurani obişnuiau să privească cu dispreţ musculatura planetarilor.

— Este posibil ca Vandervecken să fie o nucă prea tare pentru noi, zise Alice.

— Ai început aşadar să ai opinii. Ce ai aflat?

— Ei bine, m-am interesat şi eu despre Vandervecken. Ştii că au existat şi alte dispariţii.

— Da.

Biroul ei, ca şi al lui Robinson, avea terminalul calculatorului încorporat. Fata îl activă.

— Şase nume. Plus nişte ani: 2150, 2191, 2230, 2250, 2270, 2331. După câte vezi, informaţiile noastre sunt mai vechi decât ale voastre. Am vorbit cu ultima „victimă”, Lawrence Jannifer, dar individul nu-şi aminteşte mai multe decât tine. Intrase pe o orbită rapidă spre punctele troiene anterioare, transportând nişte piese de rezervă, când… beznă. Când i-a revenit cunoştinţa, se afla pe orbită în jurul lui Hector. — Zâmbi. -El n-a privit lucrurile ca tine. A fost fericit că I-a readus înapoi.

— Dintre ceilalţi, mai trăieşte vreunul?

— Dandridge Sukamo şi Norma Stier au dispărut în 2270, respectiv în 2230. Nu mi-au spus şi data exactă. Şi-au încasat banii şi… atât. Am luat-o pe urma conturilor de plată şi am ajuns la două nume diferite -George Olduvai şi C. Cretemaster-, dar nici o faţă care să se asocieze numelor.

— Ai făcut multe…

Alice ridică din umeri.

— Mulţi copoi s-au interesat, la un moment sau altul, despre Răpitor. Vinnie este chiar la zi.

— Se pare că ia un „eşantion” la fiecare zece ani, alternând între Pământ şi Centură. — Elroy fluieră, amintindu-şi datele respective. -2150 a fost acum aproape două sute de ani. Nu-i de mirare că-şi spune Vandervecken.

Ea îl privi atent.

— Există vreo semnificaţie?

— Vandervecken era căpitanul „Olandezului Zburător”. Am căutat prin bazele de date. Cunoşti legenda Olandezului Zburător?

— Nu.

— În trecut, existau nave comerciale ce călătoreau pe oceane, folosind energia eoliană. Vandervecken a încercat să evite Capul Bunei Speranţe în timpul unei furtuni cumplite. El a făcut un jurământ teribil, că va ocoli Capul, chiar dacă se va lupta cu vânturile până la sfârşitul zilelor. În timpul furtunilor, corăbiile ce trec pe acolo îl pot vedea, încercând şi acum să ocolească locul. Uneori, le opreşte şi le roagă să ducă scrisori acasă.

Râsul fetei fu oarecum nesigur.

— Scrisori adresate cui?

— Poate Jidovului Rătăcitor. Există felurite variante. Una dintre ele susţine că Vandervecken şi-a ucis soţia şi a fugit de poliţie. O alta afirmă că la bordul corăbiei lui s-ar fi comis o crimă. Se pare că scriitorilor le place legenda asta. Este reluată în romane, a existat un film bidimensional, ba chiar şi o operă — mult mai veche — şi… ai auzit cântecul acela vechi pe care-l cântau turiştii în jurul focurilor de tabără? Din echipajul lui Vandervecken, sunt singurul fugit…

— Cântecul Lăudărosului.

— Toate legendele au acest detaliu comun: un nemuritor care călătoreşte veşnic, din cauza unui blestem.

Ochii Alicei se rotunjiră de surpriză.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el.

— Jack Brennan.

— Brennan… Îmi amintesc. Cel care a mâncat rădăcini la bordul navei Pak. Jack Brennan… Ar fi trebuit să fie mort.

— Ar fi trebuit. — Fata rămase cu ochii aţintiţi asupra teancurilor de imprimate de pe biroul ei. — Roy, mai am nişte treabă de terminat. Unde stai, la Palace?

— Evident, este singurul hotel din Waring City.

— O să vin să te iau de acolo la ora optsprezece. Oricum, vei avea nevoie de o călăuză prin