scheletul fragil al bicicletei urma să fie în pericol. Pedală îndîrjit mai departe, încercînd să amortizeze rafalele prin variaţii ale vitezei şi mişcări ale corpului. Reuşi parţial, căci Libelula constituia oarecum o prelungire a lui, însă nu agree deloc scîrţîiturile slabe de protest ce veneau de la corpul central, şi nici felul în care aripile se răsuceau la fiecare rafală.

Mai exista şi un alt lucru neliniştitor, un fîşîit slab, dar sporind mereu în intensitate, venind aparent dinspre Cornul Mare. Semăna cu zgomotul de gaz ieşind sub presiune dintr-o supapă şi Jimmy se întrebă dacă avea vreo legătură cu turbulenţa pe care o înfrunta. Indiferent de cauză, îi provoca noi motive de îngrijorare.

Din timp în timp, laconic şi cu respiraţia întretăiată, raporta fenomenele către Controlul din Butuc. Nici unul din cei de acolo nu-i putea oferi vreun sfat, ori măcar o sugestie. Îl încuraja însă să le audă glasurile, deşi acum începea să se teamă că n-avea să-i mai vadă niciodată.

Turbulenţa continuă să sporească în intensitate. Se simţea ca în curentul unui avion cu reacţie, aşa cum mai fusese o dată, încercînd să bată un record pe vremea cînd pilota un planor de înaltă înălţime, pe Pămînt. Dar în interiorul lui Rama de unde putea să apară jetul unui avion cu reacţie?

Formulase întrebarea corectă. Imediat după aceea ştiu şi răspunsul.

Sunetul auzit fusese vîntul electric transportînd ionizarea colosală formată în jurul Cornului Mare. Aerul încărcat cu electricitate se scurgea de-a lungul axei lui Rama şi în regiunile cu presiune scăzută, iar din spatele său veneau alte mase de aer. Privi înapoi spre acul gigantic, în prezent de două ori mai ameninţător şi încercă să zărească undele de şoc apropiindu-se de el. Poate că tactica cea mai bună era să zboare condus de instinct, îndepărtîndu-se cît mai mult de zumzetul ameninţător.

Rama îl scuti de dilema alegerii. Înapoia lui izbucni un văl de foc, umplînd întreg cerul. Avu vreme să-l vadă sfîşiindu-se în şase panglici de flăcări ce se întindeau din vîrful Marelui Corn la fiecare dintre Coarnele Mici. Apoi şocul îl ajunse.

28. ICAR

Jimmy Pak mai reuşi să transmită:

― Vîntul se intensifică… mă prăbuşesc… mă prăbuşesc!

Libelula începu să se plieze, delicat, în jurul lui. Aripa stîngă se rupse în mijloc, iar partea exterioară pluti ca o frunză legănată de vînt. Cealaltă aripă oferi un spectacol mai complex. Se răsuci în jurul bazei de încastrare, îndoindu-se atît de mult înapoi încît vîrful i se încurcă în coadă. Jimmy avea senzaţia că se găsea într-un leagăn rupt, căzînd încetişor din cer.

Totuşi nu era complet neajutorat. Transmiţătorul continua să funcţioneze, şi atîta timp cît avea încă resurse fizice, reuşea să controleze aparatul. Avea la dispoziţie cam cinci minute.

Exista vreo speranţă să ajungă la ocean? Nu… era mult prea departe. Îşi aminti apoi că nu trebuia să judece în termeni tereştri: deşi un înotător bun, urmau să treacă destule ore pînă la o eventuală operaţiune de salvare, iar pînă atunci apele otrăvitoare l-ar fi ucis fără doar şi poate. Unica şansă era să coboare pe sol; avea să se gîndească mai tîrziu la problema uriaşului mal sudic… dacă va fi un „mai tîrziu”.

Acolo, în zona cu 1/10 g, cădea foarte încet, însă avea să cadă mai repede odată cu depărtarea de axă. Cu toate că frecarea cu aerul complica evaluarea situaţiei, îi va limita totuşi viteza coborîrii. Chiar şi lipsită de energie, Libelula urma să acţioneze ca o paraşută rudimentară, iar puţina reacţiune pe care o mai producea putea constitui diferenţa între viaţă şi moarte, singura lui speranţă.

Controlul nu mai comunica; prietenii săi vedeau cu claritate ce i se întîmpla şi ştiau că vorbele lor nu-l puteau ajuta cu nimic. Jimmy executa în prezent cel mai bun zbor din viaţa lui; păcat, se gîndi, făcînd haz de necaz, că spectatorii erau atît de puţin numeroşi şi incapabili să aprecieze amănuntele de fineţe ale performanţei.

Cobora într-o spirală largă şi atît timp cît curbele descrise erau doar puţin înclinate, şansele de supravieţuire rămîneau apreciabile. Pedalatul ajuta la menţinerea în aer a Libelulei, deşi îi era teamă să exercite forţa maximă, ca aripile rupte să nu se desprindă complet. La fiecare viraj către sud, putea aprecia fantasticul spectacol oferit de Rama.

Lanţurile de fulgere continuau să joace de la vîrful Cornului Mare spre pilonii mai scunzi din jur, însă acum era prezentă şi o mişcare de rotaţie. Coroana cu şase ţepi de foc se învîrtea în sens opus lui Rama, efectuînd o rotaţie completă la fiecare cîteva secunde. Jimmy nutrea impresia că urmărea funcţionarea unui motor electric uriaş, şi poate că nu era departe de adevăr…

Se afla la jumătatea drumului către cîmpie, descriind o spirală plată, cînd jocul de artificii încetă brusc. Simţi cum cerul se goleşte de tensiune şi ştiu, fără să se uite, că părul de pe braţe nu mai era zbîrlit. În ultimele minute ale luptei sale pentru supravieţuire nu mai exista nimic în stare să-l distragă, sau să-l deranjeze.

Se hotărîse asupra regiunii unde avea să coboare, şi de aceea începu s-o studieze cu atenţie. În mare parte semăna cu o tablă de şah, cu configuraţii total diferite, de parcă unui grădinar nebun i s-ar fi dat mînă liberă să-şi dezlănţuie fantezia. Pătratele tablei aveau latura cam de un kilometru şi deşi cele mai multe păreau netede, nu putea fi sigur că erau teren solid, într-atît de mult le variau culorile şi aspectul. Se decise să aştepte pînă în ultima clipă luarea unei hotărîri… dacă într-adevăr avea să fie încă posibil.

La numai cîteva sute de metri, chemă pentru ultima oară Butucul.

― Încă mai deţin un oarecare control… voi ajunge jos peste o jumătate de minut… vă chem atunci.

Era optimist şi toţi îl înţeleseră. Refuza să spună adio, voia ca tovarăşii săi să ştie că asolizase luptînd, şi fără teamă.

Într-adevăr, frica îi dispăruse şi asta îl surprindea, deoarece nu se considerase niciodată un bărbat deosebit de curajos. Parcă urmărea eforturile unui străin, fără ca el personal să