– A spus că vine la toamnă să împartă şi restul moşiei Marica! Toamnă s-a făcut! zise Marmoroşblanc care până acum tăcuse tot timpul.

– A! Marmoroşblanc, aşa e! zise Moromete.

– A rămas că la anu, pe urmă la anu ălalt!...

– Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine?! schimbă Dumitru lui Nae discuţia, uitându-se mirat la Din Vasilescu.

Acesta tocmai ieşea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în mână pe care o arsese şi o înnegrise la foale. Lui Dumitru lui Nae i se păru ciudată forma pe care o avea acum huma.

– Ia să văd şi eu, Dine! ceru el şi întinse mâna, iar Din Vasilescu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârneşte, fie chiar şi pentru câteva clipe, interesul oamenilor mari.

Se apropie şi Marmoroşblanc. Într-adevăr, pentru câteva clipe uitară toţi de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut iar ceilalţi stăteau împrăştiaţi la locurile lor.

– Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuşi, încercând să înţeleagă.

Auzindu-l întrebând astfel, vreo câţiva se ridicară şi se apropiară şi ei.

– Moromete! strigă deodată cineva.

– Moromete?! se miră altul, surprins.

– Da, Moromete, descoperi în sfârşit Dumitru lui Nae cu glasul său mare, de astă dată uimit şi copleşit de încântare. Moromete este.

Zicând aceasta, dădu din mână huma arsă şi înnegrită s-o vadă şi alţii. Cocoşilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei mai mulţi, neîndrăznind parcă să se atingă de ea, se uitau nedumeriţi la forma aceea ciudată, neobişnuită, care semăna a om. Era capul unui om care se uita parcă în jos. Faţa îi era puţin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept şi scurt, cu ceva din liniştea gânditoare a frunţii. Era el, Moromete, aşa de... aşa de serios, şi de... Da, el era, dar parcă era... Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi... fără parlament.

– Mă, Dine, zise Cocoşilă uitându-se în treacăt la Din Vasilescu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. I-ai făcut fruntea prea mare, obiectă el.

– Dă-mi-l mie, Dine, să-l pun colea pe poliţă, zise Iocan şi îl luă din mana lui Cocoşilă şi îl puse deasupra uşii fierăriei.

Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar fruntea în pământ, ca şi când n-ar fi văzut nimic.

– De fapt el n-are dreptate, fiindcă noi am zis atunci: „Domnule, absolut toată lumea trebuie să ia pământ!” Ţi-aduci aminte, Cocoşilă?

– Cine, Ţugurlan? întrebă Dumitru lui Nae.

– Ţugurlan, Ion al lui Miai, toţi ăştia!

– Tată, hai acasă! Hai odată acasă! strigă cineva pe neaşteptate, un glas mânios al unei fete care nu vrusese să se apropie de oameni şi striga de departe.

– Ce e, fetiţo? sări Moromete iritat, ridicându-se în picioare.

Era Ilinca.

– Stai aici de dimineaţă şi... Hai repede acasă! porunci fata fără să-şi moaie glasul, semn că acasă se întâmplase sau se întâmpla ceva rău de care numai tatăl ei era vinovat.

Moromete înţelese şi, fără să mai întrebe ceva, părăsi grăbit adunarea. După plecarea lui, ceilalţi nu mai statură nici ei mult.

XXII

După felul cum vorbise s-ar fi putut crede că Ţugurlan se gândea tot timpul la pământ, la moşia Marica, şi că nu avea lot din pricina celor care aveau: într-adevăr pentru Ţugurlan era limpede de mult că oamenii erau aceia care erau vinovaţi că acum cincisprezece ani nu s-a împărţit şi restul moşiei boierului... Multă vreme el urâse cu stăruinţă, şi mai ura şi acum, tot satul, pe toţi oamenii: pe cei care aveau loturi pentru că aveau, iar pe cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic ca să aibă. Toţi care n-aveau, aproape un sfert din sat, ar fi trebuit atunci, când nu se răciseră lucrurile, să intre pe moşie şi s-o împartă cu de la sine putere, fără ingineri şi fără autorităţi, nu să stea şi să aştepte ca neghiobii. Ţugurlan îi ura pentru încrederea lor prostească în guvernul de atunci, care nu încetase să facă promisiuni.

Astăzi venise la fierărie din pricina lui Ion al lui Miai, vecinul său, care se bucura ca un netot că ia şi el parte la dezbaterile politice. Ţugurlan ţinea la vecinul său; Ion al lui Miai avea un cal şi Ţugurlan unul, îi înhămau la plug şi arau amândoi pământul luat în parte de la moşie. Venise la fierărie cu gândul să-i arate lui Ion al lui Miai că dacă lui Moromete şi celorlalţi le convine să facă politică cu guvernul fiindcă guvernele le-au dat pământ, lui Ion al lui Miai nu numai că nu trebuie să-i convină, dar nici să n-aibă de-a face cu ei, nici bună-ziua să nu le dea, ba chiar să-i înjure...

De la fierărie, Ţugurlan se duse acasă. Intră în tindă şi dând ochii cu muierea se răsti la ea:

– Tu ce faci aici? De ce nu e gata mâncarea?

Nici nu trebuia să fie gata, era încă devreme. Muierea se uită la el şi după ce îl văzu se sculă de pe vatră şi intră liniştită în casă. Se întoarse însă curând şi răspunse cu un glas nespus de blând:

– E gata acuma! Să dea oala asta în foc şi e gata.

– Băiatul ăla unde e?

– Păi e la şcoală...

– Acuma, duminica?!

– Nu ştiu, cică au scenă! se miră femeia, dar cu un glas care îl apăra totuşi pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care şcoala o dădea la sfârşitul anului şi căreia copiii îi spuneau „scenă”.

– Ce scenă? mai întrebă Ţugurlan, dar nu mai aşteptă răspunsul, ieşi din tindă şi se dădu jos de pe prispă, mohorât mereu.

Străbătu curtea şi intră în grajd.

Avea un grajd mare, de altfel ca şi casa şi curtea. Văzută din drum gospodăria lui Ţugurlan părea să fie a unui om cu stare. Avea un fânar cu patru rânduri, frumos