să-mi cred ochilor. Eu le aruncasem departe, unde nu aveau ce să caute copiii şi chiar dacă ar fi ajuns pe acolo, le ascunsesem bine, într-un loc ferit. Era şi normal, pentru că era vorba despre ceva foarte jenant pentru o femeie, ceva ce n-aş fi vrut sub nici o formă să vadă nimeni. Nu pot să înţeleg cum reuşise să le găsească.

  Înainte să apuc să mă dezmeticesc, m-am trezit lovindu-l pe acel băiat, pe Nakata. Îl prinsesem de umăr şi îl plesneam peste faţă. Se poate să fi şi ţipat la el. Eram foarte bulversată şi nu mai ştiam ce făceam. Îmi crăpa obrazul de ruşine şi cred că eram în stare de şoc. Până atunci nu mai lovisem niciodată un copil. Dar nu mai eram eu însămi.

  Dintr-odată am realizat că toţi copiii mă priveau. Unii stăteau în picioare, alţii pe jos, cu faţa spre mine. Vedeau totul: pe mine, în picioare, lividă, pe Nakata, bătut şi căzut pe jos, prosopelele mele pline de sânge. Am rămas o vreme împietriţi locului. Nimeni nu mişca, nimeni nu sufla o vorbă.

  Pe chipurile copiilor nu se citea nimic. Arătau ca nişte măşti de bronz. O linişte adâncă s-a aşternut în pădure. Se auzea doar ciripitul păsărilor. Îmi amintesc cu multă claritate întreaga scenă.

  Nu ştiu cât timp a trecut. Nu poate să fi fost prea mult, însă mie mi s-a părut o eternitate, de parcă ajunsesem până la marginea lumii. În cele din urmă mi-am revenit. Totul în jurul meu a prins din nou culoare. Am ascuns prosopelele la spate şi l-am luat în braţe pe Nakata, care zăcea pe jos.

  L-am strâns cu putere şi i-am cerut iertare din suflet. I-am spus că am greşit şi l-am implorat să mă ierte. Părea să fie încă în stare de şoc. Avea privirea pierdută şi nu cred că auzea nimic din ce îi spuneam. Cu el în braţe, m-am întors către ceilalţi copii şi le-am spus să adune mai departe ciuperci. Copiii s-au reapucat de cules ciuperci de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că nici nu înţelegeau ce tocmai se întâmplase. Era mult prea bizar, mult prea anormal pentru ei.

  Am rămas o vreme pe loc, ţinându-l mai departe pe Nakata în braţe. Îmi venea să mor, să dispar de pe faţa pământului. Nu departe de acolo se purta un război atroce şi mulţi oameni îşi pierdeau viaţa. Nu mai eram în stare să discern ce e bine şi ce e rău. Erau adevărate imaginile din faţa ochilor mei? Culorile pe care le vedeam, ciripitul păsărilor, erau adevărate? Eram singură în mijlocul pădurii, dezorientată, sângerând puternic. Mă scăldam în furie, spaimă, ruşine. Am început să plâng încet, liniştit.

  Imediat după aceea a început leşinul colectiv.

  Cred că înţelegeţi de ce nu am putut povesti aceste lucruri armatei. Eram în vremuri de război, vremuri în care trăiam din „faţa publică”. Prin urmare, am povestit totul, omiţând ce s-a întâmplat de când mi-a venit ciclul, momentul în care Nakata a apărut cu prosopelele mele şi faptul că l-am bătut. După cum am spus şi mai devreme, mi-e tare teamă că acest lucru a împiedicat mult investigaţia şi studiul dumneavoastră. Acum mă simt mult mai liniştită că v~am mărturisit totul, fără să mai ascund nimic.

  Un lucru foarte straniu a fost faptul că niciunul dintre CoPii nu şi-a amintit cele întâmplate. Nu mai ştiau absolut mmic despre prosopele, despre faptul că îl lovisem pe Nakata. Se pare că aceste amintiri s-au şters în întregime din mintea lor. La scurt timp după incident, fiecare copil în parte mi-a confirmat acest lucru. E posibil ca în acel moment să fi început deja leşinul.

  Aş vrea să mai adaug câteva cuvinte în calitate de învăţătoare a lui Nakata. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el după incident. Ofiţerul american care m-a intervievat după război mi-a spus că a fost transferat la spitalul militar din Tokyocă a rămas mult timp în comă, dar că într-un târziu şi-a revenit. Mai multe amănunte nu mi-a dat. Presupun că dumneavoastră cunoaşteţi mult mai bine toate detaliile.

  După cum ştiţi, Nakata era unul dintre cei cinci copii evacuaţi care au ajuns în clasa mea şi era cel mai isteţ dintre toţi, cu cele mai bune note. Avea trăsături frumoase sj/se îmbrăca bine. Avea însă o fire liniştită şi nu se amesteca niciodată unde nu îi fierbea oala. În timpul orelor nu ridica niciodată mâna, dar, dacă era pus să vorbească, răspundea corect, iar dacă i se cerea să-şi expună punctul de vedere, se exprima foarte logic. Înţelegea pe loc tot ce i se preda, la orice materie. În fiecare clasă există un astfel de elev, care, chiar dacă este neglijat, învaţă singur, îşi continuă studiile la o şcoală de vârf şi îşi găseşte o poziţie bună în societate. Sunt copii născuţi să strălucească.

  Cu toate acestea, erau anumite lucruri care mă îngrijorau, în calitate de pedagog. Uneori observam la el un fel de resemnare. Când i se prezenta o problemă, oricât de grea, şi o rezolva cu succes, nu se bucura niciodată de succesul său. Nu trăda zbuciumul pe care îl trezeşte efortul susţinut, nici chinul de a trece prin încercare şi eroare. Nu ofta şi nu zâmbea. Făcea totul pentru că asta era pus să facă. Se ocupa cu pricepere de ce i se punea în faţă, ca un muncitor din uzină care ia o şurubelniţă şi strânge şuruburile de la fiecare obiect care îi vine pe banda rulantă.

  Am presupus că este o problemă generată de mediul familial. Nu pot să afirm nimic cu siguranţă, deoarece nu i-am cunoscut părinţii, însă în viaţa mea de pedagog am întâlnit mai multe asemenea cazuri. Copiii înzestraţi sunt presaţi fără încetare de adulţi să atingă rezultate cât mai bune, tocmai din pricină că sunt capabili. Sub povara acestor sarcini continue, ajung încetul cu încetul să-şi piardă entuziasmul şi sentimentul de împlinire. Copiii crescuţi în astfel de medii